Dinamismul dătător de viaţă al iertării8 min de citit

În întreaga Sfântă Scriptură, de la începutul până la sfârşitul ei, Dumnezeu Îşi dezvăluie iubirea Sa fără de margini faţă de capodopera Sa: omul. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său pentru a-I deveni asemenea comunicându-i din preaplinul propriei Sale Vieţi. Aşa începe extraordinara poveste de dragoste dintre Dumnezeu şi om. Apoi, de-a lungul întregii omeniri, Dumnezeu continuă să Se arate ca un îndrăgostit de om, ca un mire topit după iubita sa până la „robirea inimii” cum ne spune Cântarea cântărilor (4,9), mereu pândindu-i faţa, mereu aşteptându-l când Îi întoarce spatele şi emoţionându-se când revine şi mereu căutând o cale de a-l elibera, de a-l scoate din nenumăratele rătăciri infernale, ca să trăiască, şi să trăiască deplin.

 

Cât despre om, se dedă propriilor capricii, se rupe de Dumnezeu, se îndepărtează, se întoarce, iarăşi cade, Îi face scene şi, uneori, află şi momente de bună înţelegere cu El.

În timpul unuia din numeroasele sale adultere – episodul cu viţelul de aur din pustie – pe când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul său, Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte” (Ieşire 34, 6-7).

 

Dumnezeu nu este victima pasiunii Sale, cum poate fi omul; Iubirea Lui este libertate totală, fără nici un ataşament şi nelegată de nici o condiţie, e gratuitate pură, lepădare şi dăruire de Sine fără nici o limită, căci El este ca „Soarele care străluceşte peste cei răi şi peste cei buni (Matei 5, 45). Dumnezeu este dăruire desăvârşit. Supra-dăruirea (iertarea)[1] este chiar starea Sa. Astfel, El îşi deschide adâncul milostivirii Sale în fiecare moment al Legământului Său cu omul, Legământ pe care îl voieşte nupţial.

 

Experienţa proorocului Osea este, fără îndoială, unul din exemplele cele mai extraordinare. Osea a trăit, a experimentat în propria sa inimă „inima”, adâncul milostivirii lui Dumnezeu. Femeia lui, pe care o iubeşte la nebunie, este adulteră, se prostituează la fel ca Israel, mireasa lui Dumnezeu. Nu-i este omului cu putinţă să-şi imagineze cumplita suferinţă a lui Dumnezeu şi profunzimea amărăciunii Sale în nefericitele aventuri ale poporului Său dacă nu le-a înţeles puţin în propriul trup. Dumnezeu îi cere proorocului Osea să-i fie martor. Conform Legii, femeia adulteră trebuia ucisă împreună cu amantul ei (Deut. 22, 24; Ioan 8,5).

 

Dar ucigând desfrânata se desfiinţează desfrânarea? Cu ce va schimba acest lucru mersul istoriei?

 

Dumnezeu răstoarnă acest fel închis în sine de a gândi şi introduce în sânul relaţiilor umane un dinamism exploziv care copleşeşte orice alt fel de ispăşire: iertarea.

 

 Pentru a-l face pe Osea să înţeleagă ce se petrece în adâncul milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu şi ce înseamnă pentru El iertarea omului, Dumnezeu îi cere să ia iarăşi de soţie femeia adulteră.

Aceasta, în loc de moarte îşi recapătă viaţa şi rangul ei.

Atitudinea de iertare cu totul de neaşteptat faţă de gravitatea trădării, provoacă mai întâi o stupefacţie inimaginabilă şi apoi induce un nou început sau, în sânul alianţei regăsite, căderea se transformă într-o şi mai mare iubire. Numai iertarea conţine această putere de re-creare, de înnoire a creaţiei.

Totul este posibil din nou pentru că iertarea îşi are izvorul în chiar „adâncul milostivirii” lui Dumnezeu: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie, şi te voi logodi Mie după dreptate şi bunăcuviinţă întru bunătate şi dragoste; şi te voi logodi Mie întru credincioşie, ca să cunoşti că Eu sunt Domnul!” (Os. 2, 21-22).

 

Iubirea adevărată este fără condiţii, îşi este suficientă sieşi, ESTE pur şi simplu: orice ai face, eu te iubesc.

 

Iertând, Dumnezeu dezvăluie, revelează ceea ce El ESTE şi transmite omului această putere, omeneşte inexplicabilă, derutantă şi inexplicabilă, dar miraculoasă. Această experienţă unică a lui Osea, îşi pune pecetea pe toată istoria lui Israel, ca şi când prin iertare, Dumnezeu ar fi voit să-Şi arate Faţa Sa şi să-Şi imprime pecetea ei în inima omului, pentru ca iertarea să devină de acum noua Lege care să reglementeze orice relaţie umană.

Nenumăratele adultere şi crime săvârşite de poporul lui Israel, l-au aruncat în exil, l-au învins, l-au deportat, l-au dezonorat.

 

Renegându-L pe Dumnezeu a pierdut totul: regele, templul, Legea, ţara, totul. Dar în acest pustiu de iubire şi în această strâmtorare a desfrânării sale, el aude mereu în adâncul inimii sale goale şi repudiate, vocea Mirelui său dumnezeiesc: „Risipit-am păcatele tale, ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură… O clipă te-am părăsit, dar cu mari îndurări te iau lângă Mine… în îndurarea Mea cea veşnică Mă voi milostivi de tine… şi va fi ca în vremea lui Noe când M-am jurat că apele potopului nu se vor mai răspândi pe pământ” (Is. 44, 22; 54, 7-9).

 

Această faţă iubitoare a iertării, oferită mereu, sfârşeşte prin a străpunge cele mai groase tenebre ale tuturor nenorocirilor lui Israel, până a devenit chiar inima credinţei poporului.

 Când acesta se adună pentru a striga către Dumnezeu în strâmtorarea sa, către Această Faţă se întoarce într-un fel de Faţă-către-faţă de multe ori zdruncinătoare: „Dumnezeul meu, mă ruşinez şi mă tem să-mi ridic faţa către Tine, Dumnezeul meu, pentru că fărădelegile noastre au trecut peste cap şi vina noastră s-a mărit până la cer…şi iată, după puţină vreme ni s-a dat îndurare de la Domnul Dumnezeul nostru… ne-a dăruit să ne înviorăm puţin din robia noastră… nici în robie nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru… (I Ezdra 9, 6-9). Şi aceste lungi rugăciuni de cerere în care poporul îşi mărturiseşte păcatele, se termină întotdeauna cu aşteptarea iertării: „Şi acum, Doamne Dumnezeule, iartă-ne şi fie-Ţi milă … şi arată iubirea Ta de oameni…”

 

Nu e de mirare că, într-o bună zi, Iubirea S-a arătat în persoană. Cu Iisus, cerurile se rup (Is. 63,19) cu adevărat şi iertarea coboară în pâinea noastră cea de toate zilele. Nu înseamnă numele Lui „Mântuitorul”?

 

Făcându-Se om, Dumnezeu Se uneşte cu omul cel căzut în desfrânare printr-un legământ de nedesfăcut. Îşi asumă carnea lui, ia asupra Sa păcatele lui, se cufundă în urâţenia lui şi în iadul lui de înstrăinare sfârşind prin a muri de iubire chiar pentru cei care Îl răstignesc: „Tată, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

 

Îşi varsă sângele până la ultima picătură pentru omenirea adulteră, Mireasa Lui (Marcu 26,28).

El este Mielul înjunghiat Care iartă pentru ca omul să trăiască şi pentru ca nici unul să nu piară (Matei 18, 12). Iar când doar unul dintre cei pierduţi e regăsit, Iisus declară că şi în cer se face bucurie mare (Luca 15, 7).

 

 În Iisus, inima Sa, acest adânc al milostivirii lui Dumnezeu, este în adevăratul sens al cuvântului inundată de această bucurie, până la a face din viaţa păcătosului regăsit sărbătoare, muzică, dans… punând iarăşi în degetul acestei desfrânate inelul de nuntă, şi iarăşi îmbrăcând-o în cele mai frumoase haine (Luca 15, 15-32).

 În Parabola Fiului Risipitor, putem recunoaşte unul din cele mai frumoase portrete ale lui Hristos.

 

Când citim că tatăl din parabolă, Dumnezeu, „l-a văzut încă departe fiind el şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 29), recunoaştem aceeaşi „iubire nebună” din Cântarea Cântărilor sau de la Proorocul Osea.

 

Aici, în această iubire nebună[2] a lui Dumnezeu pentru om, se află izvorul vieţii noastre şi singura taină a oricărei vindecări.

E de ajuns ca omul să se întoarcă spre Dumnezeu, cea mai mică mişcare a inimii noastre ajunge, şi iată că Dumnezeu aleargă şi mă strânge în braţele Sale, nebun de bucurie… Îşi poate cineva imagina acest lucru? Dumnezeu aleargă în întâmpinarea mea!

[1]      În franceză: don, par-don.

[2]      Cf. Sfântul Nicolae Cabasila

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments