Nu judecaţi că cineva o să sporească duhovniceşte umblând cu vicleşug. O să sporească pe moment, din lucrarea satanei, dar mai pe urmă… Sfinţii Apostoli, Proorocii ne-au arătat prea bine calea pe care să mergem, ştim prea bine; doar citim toata ziua, dar dacă nu băgăm de seamă…
S-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.
Oamenii de astăzi s-au schimbat.
Acum, dacă scapi un cuvânt, nu te uită şi se sapă răutate, dar mai demult chiar dacă se certau între ei, dar imediat apoi erau cei mai buni prieteni şi răutatea nu sporea în suflet.
Pentru cei care nu au dragoste de la început, este mai greu, şi ea, dragostea, se câştigă prin smerenia care se împotriveşte înălţării minţii şi răutăţii.
Dacă ai patima egoismului, cu nici un chip nu poţi trece vămile văzduhului.
Nu socoti că cei care au egoism sunt sănătoşi la minte. Nu! Patima i-a biruit şi se îmbolnăvesc de nu te mai poţi înţelege cu ei. De aceea să fim atenţi să nu lăsăm să ne stăpânească egoismul, să nu pretindem că suntem ceva, „că eu ştiu mai bine ca altul” sau altele de felul acesta, că atunci
(când nu facem asta) harul Duhului Sfânt ne acoperă.
Dacă nu putem fi ca îngerii – să nu cădem, măcar să nu fim ca diavolii – (adică nu cumva) să nu ne pocăim.
Cel mai mare pericol este ne-tăierea voii noastre, adica întărirea în voile noastre şi de aici egoismul, care este cea mai puternică armă a satanei, cea mai distrugătoare, fără greş, „armă atomică”!
Dacă ai egoism, mai poţi să te îndrepţi?
Greu, pentru că îţi trebuie smerită cugetare.
Dar aşa, în egoism, spun „Numai eu ştiu. Ce cred eu este bine”.
Dacă nu este dragoste, nu este acolo Dumnezeu. Dacă facem aşa, se vede clar că nu mergem după Biserică, după poruncile Domnului şi după sfaturile Sfinţilor Părinţi. Numai noi, în egoismul nostru,
nu vedem şi considerăm că mergem bine.
Toţi au astăzi multă şcoală, ştiinţă, şi spun: „Cum, eu, care am atâtea şcoli (studii), să ascult de acela care e om simplu şi neînvăţat?” Dar nu-i acoperă harul Duhului Sfânt. Prin smerita cugetare
putem îndrăzni la mila bunului Părinte Ceresc.
Dacă nu ai în suflet smerita cugetare, eşti mereu în primejdie.
Trebuie să înţelegem că suntem neputincioşi şi să ne smerim în faţa lui Dumnezeu. Să cerem cu îndrăzneală la Dumnezeu, la sfinţii Lui, să ne miluiască pentru bunătatea Lui.
Trebuie răbdare oriunde ai fi, pentru că rabdarea niciodată nu ruşinează şi cu răbdare avem nădejde că ne vom împlini dorinţa mântuirii.
Să ţii minte: când vei avea ispitele cele mai mari, să nu dai înapoi, să nu-ţi pierzi răbdarea, ci să te rogi cu smerenie Domnului.
Nu ca şi cum ai avea dreptul, că asta e înălţare şi e urâtă rugăciunea asta înaintea Domnului. Noi, după adevar, nu avem nici un drept înaintea lui Dumnezeu, decât să ne smerim necontenit. Să ţii minte asta cât vei trai, că nu vor fi ispite puţine.
Să ai bărbăţie duhovnicească şi să te rogi Domnului cu smerită cugetare, cu zdrobire, că noi suntem de nimic înaintea Domnului, orice vom face. Nu că „am dreptul să-ţi cer asta, că uite, de ce mi se întâmplă aşa şi aşa?”
Rugăciunea este foarte importantă.
Daca pornim cu râvnă hotărâtă, ne silim firea, atunci şi Bunul Dumnezeu ajută cu harul Său. Dar trebuie silinţă, multă silinţă din partea noastra.
Trebuie să ne silim să avem dragoste.
Chiar dacă nu avem din inimă, trebuie să ne silim să o arătăm măcar. Aşa ne porunceşte Biserica, aşa ne porunceşte Adevărul. Sigur, dacă nu ai dragoste din inimă, să o arăţi altuia pare a fi o falsificare,
ca o politica, diplomaţie, dar aşa trebuie, măcar că nu o avem din inimă să ne silim să o arătăm în formă.
Harul Sfântului Duh ajută, dar asta dacă noi suntem bărbaţi; dar, dacă noi plecăm imediat capul la ispită, atunci ce mai este de făcut? Şi ispite sunt nenumărate, fiindcă ispititorul este duh şi este
meşteşugăreţ şi ne înşeală uşor.
Orice rugăciune este bună. Şi „Doamne Iisuse“, şi Psaltirea, şi să ridici mâinile în sus câteva minute să ceri milă la Dumnezeu, dar totul este să ai liniştea şi pacea sufletului, pe care o câştigi numai dacă ai înrădăcinată în sufletul tău smerita cugetare. Şi întotdeauna când ne rugăm, să o facem cu umilinţă, adică să ştim că suntem nevrednici în faţa lui Dumnezeu, şi chiar şi că rugăciunea noastră nu este vrednică a fi primită.
Cum să facem cele duhovniceşti? Adică cum să ne păzim pe calea cea dreaptă?
Să respectăm povăţuirile Bisericii.
Părintele Dionisie IGNAT – Cu noi este Dumnezeu
