Duminica a XXVI a dupa Rusaliii-Bogatul caruia i-a rodit tarina9 min read

CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?
Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta.
Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si „pilda”. Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare „vorbeste in pilde”, adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.
De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator

decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste „Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina”.

„Unui bogat i-a rodit din belsug tarina.
 Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? 
Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? 
Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu” (Luca 12, 16-21)
O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.
Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.
Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!
Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: „Vai voua, bogatilor!” Sau: „Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor”. Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.
Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!
Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda.
N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.
Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni.
 Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.
Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul „Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina”. Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: „Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?” Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: „Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui” (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.
Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda.
Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv.
Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: „Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te”.
Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau – fiindca nu le convenea – ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.
Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci.
 N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.
Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte.
Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic.
 Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale.
Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.
Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: „Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane”? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu”, adica pentru eternitate. Pentru dincolo.
Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: „Cine da, lui isi da!” sau „Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta”. Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.
 
„Cine da, lui isi da”. Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.
 
Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu.
 Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. „Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, „nu-si va pierde plata sa” (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de „rasplata” din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta.
Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: „Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor” (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).
 
In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste „Biserica slujitoare”. Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.
E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. „Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?” le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.
Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.
Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii „dincolo”.
Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici.
 Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.
Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.
Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!
Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul „Mos Grandet”, un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: „Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri”, in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: – „Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic”. E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.
 
Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.
Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.
Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo.
 
Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo.
 
Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.
La intrebarea: „Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?”, se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!
IPS Antonie Plamadeala
 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments