De ce S-a intrupat Dumnezeu ?

Multă iubire ne-a arătat Dumnezeu şi prin facerea lumii şi a oamenilor, despre care ne

vorbeşte articolul I din Simbolul Credinţei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemărginite ce

ne-o poartă ne-a arătat-o prin aceea că pe Însuşi Fiul Său L-a trimis în Lume, ca om, şi L-a dat

morţii pe cruce „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”.

Despre această iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit în lume: „Că

aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede

întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I milă de neamul nostru şi înduioşându-Se de

slăbiciunea noastră şi mişcat de stricăciunea noastră şi nesuferind stricăciunea morţii asupra

noastră, ca să nu piară ceea ce a făcut şi ca să nu se zădărnicească lucrarea Tatălui, Îşi ia trup

şi acesta nu deosebit de al nostru… şi dă morţii propriul Său trup».

Aveau neapărat trebuinţă. Am văzut că prin neascultarea lui Adam a pătruns păcatul şi

moartea în toţi oamenii. Păcatul acesta pusese o duşmănie (Rom. 5, 10) între ei şi Dumnezeu,

fiind toţi „fii ai mâniei” (Efes. 2, 3; R.om. 5, 9), căci îi înrăise şi le slăbise puterea de a face

binele, încât în loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu şi îl cerea cugetul lor, făceau

mereu răul.

Din această pricină, cugetul îi mustră necontenit. Iar aceasta era un semn că Însuşi

Dumnezeu era nemulţumit. Dar Dumnezeu Îşi arată nemulţumirea şi prin pedepsele ce le

aducea peste oameni. Căci nu putea lăsa păcatul neosândit (Rom. 5, 18).

 De altfel, însuşi păcatul pe care îl făceau oamenii producea în ei griji, boli şi necazuri, iar între oameni, pizmă, ură, ceartă şi războaie.

Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit însă păcatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca să

nu fie «răutatea fără de moarte» (Molitva la morţi). Toţi mureau şi prin moarte se duceau la

moartea veşnică, adică la chinurile fără de sfârşit.

 Nu puteau să-şi dea oamenii inşişi mântuirea din această stare?

Nu puteau. Căci deşi ei sufereau de răul care-i stăpânea, nu puteau scapa de el, firea lor

era slăbită de păcat, erău robii păcatului.

Această stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: „Nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine” (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mântui pe ceilalţi de păcat, căci fiecare era „rob legii păcatului” (Rom. 7, 23), şi nu se putea scăpa nici pe sine însuşi din această robie. Ei nu puteau face aceasta nici toţi la un loc.

Iată ce spune Sf. Atanasie: «Căci după ce toţi au fost loviţi în suflet şi tulburaţi de înşelăciunea diavolească şi de deşertăciunea idolilor, cum era cu putinţă ca omul să întoarcă sufletul şi mintea oamenilor?

Dar poate să zică cineva că lumea întreagă ar fi putut face aceasta. Dar dacă lumea ar fi putut, nu s-ar fi făcut atâtea mari rele. Căci lumea există şi totuşi oamenii se tăvăleau în atâtea mari rele».

Nu-i putea mântui nici un înger. Întâi, pentru că împăcarea cu Dumnezeu trebuia să fie o

de moarte. Iar moartea nu putea fi înlăturată decât prin viaţa fără de sfârşit, care e numai la

Dumnezeu.

 Sf. Atanasie spune iarăşi: «Nu era cu putinţă nici prin îngeri, deoarece ei nu sunt

chipuri după care omul să fie creat dupa asemănarea lor. De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu a

venit în persoană, ca unul care este chipul Tatălui, ca să poată reînnoi pe omul cel creat după

chipul Lui»

Aceasta pentru foarte multe motive, dintre care mai importante sunt trei.

cu viaţa Sa nevinovată călcarea celorlalţi: „Precum prin neascultarea unui om s-au făcut

păcăt şi cei mulţi, tot aşa şi prin ascultarea Unuia, se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5, 19).

Trebuia, cu alte cuvinte, ca împăcarea între Dumnezeu şi om să se facă nu numai prin fapta lui

Dumnezeu, ci şi a omului.

 Sf. Grigorie de Nissa spune: «După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare».

oamenilor.

«Cel ce a murit pentru noi, spune Sf. Chiril al Ierusalimului, nu era de un preţ mic;

nu era o oaie necuvântătoare, nu era un om de rând, nu era nici un înger, ci Dumnezeu, făcut

om. Fără-de-legea păcatului nu era aşa de mare pe cât dreptatea Celui mort din pricina

noastra; nu am păcătuit aşa de mult cât preţuia dreptatea Celui ce Şi-a pus sufletul pentru

noi».

Luând firea noastră şi ţinând-o curată şi împlinind cu ea legea ascultării de Dumnezeu şi

ispăşind cu sângele ei vărsat pe cruce călcarea oamenilor, a scăpat-o de osândă şi ne-a

împăcat cu Dumnezeu. „Vrăjmaşi fiind”, zice Sf. Apostol Pavel, „ne-am împăcat cu

Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18).

 Firea noastra, care înainte purta în ea urâţenia neascultării şi era purtată de cei ce erau duşmani lui Dumnezeu, a ajuns acum firea curată a Fiului Său prea iubit.

 Privind cu iubire la Fiul Său, Dumnezeu privea cu iubire şi la firea noastră pe care purta El. Iubind pe Fiul Său, Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Dumnezeu iubea totodată pe om. Dumnezeu nu mai vedea acum firea noastră ca pe cea care a călcat legea şi drept urmare trebuie să moară, ci ca pe firea care a ispăşit călcarea legii şi e vrednică să se împărtăşească de viaţă.

De aceea spune Sf. Apostol Pavel că în Fiul lui Dumnezeu

binevoit să împace toate cu Sine, făcând pace prin sângele crucii Lui”.

 Sau şi mai limpede:

„Şi pe voi care eraţi oarecând înstrăinaţi şi vrăjmaşi cu, mintea voastră către lucrurile rele,

Iubindu-ne acum Dumnezeu întru Iisus Hristos, ne face parte de aceaşi moştenire a

bunătăţii Sale, de care Se împărtăşeşte Iisus Hristos ca Fiu al Său, socotindu-ne şi pe noi ca

pe nişte fii ai Săi: „Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi

Al doilea motiv pentru care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu a fost ca să ne arate că

El voia astfel să ne câştige şi mai mult inima, prin dragostea Sa, şi să ne dea pildă văzută de cum trebuie să se poarte un om adevărat ca să placă lui Dumnezeu. Si El nu S-a făcut om numai pentru o vreme, ci pentru vecii vecilor, rămânând în legătură cu noi şi arătând cât de mult preţuieşte şi iubeşte pe oameni.

«Mântuitorul a venit, spune Sf. Ioan Damaschin, ca să Se facă partaş firii noastre, ca să ne

făcându-Se începătura învierii noastre».

Al treilea motiv se vede chiar din cuvintele de mai sus ale Sf. Ioan Damaschin. Fiul lui

Altfel ar fi fost cu putinţă ca firea noastră, odată mântuită, iarăşi să se piardă. În acelaşi timp, numai aşa a putut să scape cu adevărat şi pentru totdeauna firea omenească de stricăciune şi de moarte, unind-o strâns cu Sine Cel ce era izvorul nestricăciunii şi al nemuririi.

(Efes. 2, 10).

Noi putem adică acum să stăm mai uşor, dacă vrem, în legătură cu Fiul lui Dumnezeu, căci El e şi om ca noi, nu numai Dumnezeu. Iar stând prin credinţă şi prin dragoste în legatură cu El, ne aflăm zidiţi în El, împreună cu firea Sa omenească, aflată în El.

De aceea spune Sf. Apostol Pavel că precum în Fiul lui Dumnezeu au fost zidite şi aşezate

toate la început, când s-au făcut, cu atât mai mult acum, luând El firea noastră, ne aşază iarăşi

în El şi mai deplin, pe toţi cei ce vrem.

 Drept aceea ne îndeamnă: „Întru El să umblaţi, înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Întsul” (Col. 2, 6-7).

Sf. Chiril al Alexandriei înfăţişează motivul al treilea astfel: «Cum putea omul de pe

Era trebuinţă de o pregătire a oamenilor ca să primească pe Mântuitorul, atunci când va

veni. Căci n-ajungea ca Mântuitorul să vină şi să moară pentru oameni. Trebuia ca şi ei să-L

primească cu credinţă. Altfel nu se putea înfăptui mântuirea lor. Şi anume trebuiau pregatiţi ca

să poată crede că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnnezeu Cel întrupat şi că numai prin El se pot

mântui.

În două feluri: întâi, prin creşterea răului şi deodată cu aceasta a convingerii oamenilor

că nu se pot mântui prin puterile lor; al doilea, prin sporirea veştilor de la Dumnezeu că le va

trimite un Mântuitor şi că Mântuitorul Acesta va fi Fiul Său. Şcoala aceasta de pregătire a

făcut-o Dumnezeu în alt chip de poporul evreu. Pe păgâni i-a pregătit pe calea firii, pe evrei,

pe o cale mai presus de fire, într-un chip mai lămurit, ca din învăţătura dată lor să tragă folos

şi popoarele păgâne.

Păgânii şi evreii au fost pregătiţi în primul rând prin aceea că i-a lăsat să sporească în

păcat. Dacă ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei

nu-şi dădeau seama de toate nemorocirile ce le aduce cu sine păcatul.

Pe lîngă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi ca n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt

zadarnice.

Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la

dobitoace şi la pietre şi aducând jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate ca erău călăuziţi

îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Dumnezeu le-a dat Legea pe

muntele Sinai (Ieş. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită

păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce.

 Încât legea li s-a făcut spre înmulţirea păcatului. „Pentru călcările de porunci a fost adăugată legeaa

legea”, zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3, 19), şi tot el zice: „păcatul luând îndemn prin poruncă,

m-a amăgit şi m-a omorât prin ea” (Rom. 7, 11).

Legea era bună şi sfântă şi totuşi ea s-a făcut omului spre moarte. „Păcatul, ca să se

arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos

păcatul prin poruncă” (Rom. 7, 13).

Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încrede

încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lasa în mândria că se poate mântui singur, că poate

împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arată mai limpede înălţimea binelui, cu atât

omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcătos.

 Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele» . Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi dă tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile

lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însuşi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate

mântui.

fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi

spune şarpelui că cineva se va naşte din femeie, care-i va zdrobi capul: „Duşmănie voi pune

între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tău, iar tu îi vei

înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15).

Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea să vină, le dă Dumnezeu

evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între

oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: „Cine va da din Sion mântuirea?”

(Ps. 13, 7), sau se rugau: „Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară” (Ps. 143, 5).

Dumnezeu milostivindu-Se de această rugăciune spune oamenilor: „Va veni îndată, în templul Său

Domnul, pe Care Îl căutaţi” (Mal. 3,1) sau: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge

pe cei risipiţi ai lui Israel: „Voi mai strânge şi alte neamuri la cei stranşi acum din el” (Isaia

56, 8).

care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de

asina: „Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimelui, căci iată Împăratul

tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe manzul asinei” (Zah. 9, 9).

Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteşte proorocul Isaia în toată amănunţimea „Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe… Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere…, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat… Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelelegile poporului meu a fost adus la moarte” (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8).

Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul

Daniel a prezis că: „De la ieşirea poruncii ca iarăşi să se zidească Ierusalimul”, adică de la

Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5, 1 ). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: „Iată Fecioara

(Isaia 7, 14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: „O dată M-am

jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămâne în veac Şi scaunul

lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmi în veac” (Ps. 88, 35-36).

Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au împlinit

în Iisus Hristos.

În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să

se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se

primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin

prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni să mântuiască lumea, şi un Duh

Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieşte către celelalte persoane dumnezeieşti: „Să facem om

după chipul Nostru şi asemănare”, adăugând îndată: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după

chipul Său; după chipul lui Dumnezeu, L-a făcut” (Fac. 1, 26-27), ca să arate ca cele trei

persoane sunt o singura fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la

stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2).

David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul): „Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor TaLe” (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu

Fiul: „Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de La Mine şi-Ţi voi da neamurile

moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile Pământului” (Ps. 2, 7-8).

Prin înrâurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împrăştiaţi printre toate

popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din

celelalte neamuri mulţi fllozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvântul sau

Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminaţi.

Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o

parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă

de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu

viaţa, se afla în cea mai mare decădere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni

Dumnezeu. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primească toţi evreii şi

cei mai mulţi dintre filozofi.

La toate cele spuse s-au adăugat că temeiuri de credinţă:

1)învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înaltă; 2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată şi 3)

Credinţa în Hristos vine în primu1 rând din harul lui Dumnezeu, nu din cântărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har.

 Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

AMIN