Pentru vindecarea celor ce păcătuiesc cu nădejdea că se vor mărturisi şi se vor pocăi.
Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta învaţă-mă îndreptările Tale!”
Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care şi tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintai doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea.
 Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pană acum. […]
A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două necunoştinţe. Întai, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este mărturisirea şi pocăinţa. Şi, în al doilea rand, ei păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea adevărată. De aceea, cand le va cunoaşte cineva pe amandouă acestea, cu adevărat se va vindeca.
Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea. 
Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decît doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătandu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul. Pentru aceasta, cand

se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut.

 Iar după mărturisire, altă grijă nu au decat numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li sa întamplat să uite vreun păcat.
Şi, crezand că această sarguinţă şi grijă este destulă pentru a se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este strîmt – după cum ne spune Evanghelia: Stramtă este poarta şi
îngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7, 14) – ci este mai lat decat străzile cetăţilor.
Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai în aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc în adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat. Căci ei înşişi îşi mărturisesc păcatele lor, şi încă fără sfială.
În aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvarşită numai cu gura. Sau ar fi numai o
descărcare a gandurilor de la inimă. Adevărul însă nu este acesta.
Adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru
păcatele făcute.
Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întai, să fie lucrătoare, în al doilea rand să fie desăvarşită şi în al treilea, să fie mai presus de fire.
De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima.
Durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încat să nu fie în
stare să săvarşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atat de puternică, încat să stăpanească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră înlăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe langă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atat de hotăratoare, încat să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricat de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru
asta.
Durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adancă şi
desăvarşită. Încat, atat durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le uram pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cat şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfăramare de tot, trebuie să fie atat de desăvarşite şi fără de lipsă, încat să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decat orice alt rău.
Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decat să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adancurile inimii, că inima lui pătimeşte atata durere, încat dragostea lui pentru El covarşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu.
Şi atat de desăvarşite se cuvin să fie aceste dureri, încat nu numai că trebuie să rămană pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte – zdrobindu-i inima şi scoţandu-i lacrimi şi suspine, după
cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit” – ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.
În al treilea rand, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atat la început, cand se pricinuieşte, cat şi la sfarşit. Pentru că începutul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească. Pentru aceasta a zis marele Vasile:
„Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustand sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sarguiască a o folosi!”
Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, îl miluieşte (Romani 9, 18), o înţeleg „îl umileşte.” Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, îl împietreşte”, iar împietrirea şi umilinţa sant
două stări potrivnice de-a dreptul. Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămanteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scarbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scarba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare.
Ci trebuie să ne scarbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire.
Scopul cel mai desăvîrşit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobandim fericirea ce covarşeşte hotarele firii.
Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are în inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, după mărturisire se întoarce iarăşi la casa lui împreună cu toate păcatele sale.
De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvantul sau cu gandul. Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare. Însă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie însoţite
de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte – adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea – zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului.
Dar  durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor. Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele. Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul însuşi, pe balaurul şi începătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se în inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gandurile cele urate, rele şi hulitoare, îndemnandu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: ganduri rele, ucideri, prea-curvie, desfranări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). […]
Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămane nepocăit şi
nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic.
De aceea, Domnul a zis cu hotărare: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osandiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfant, vrand să arate cat de trebuincioasă este această
durere a inimii în taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicand prin Proorocul Ioil: Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).
Iar apoi cere pocăinţa lor, zicand: şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!
Vezi, frate, care este mărturisirea cea canonică şi după lege? Vezi care este pocăinţa cea adevărată? Acum, te rog pe tine să socoteşti, oare cel ce păcătuieşte fără ruşine şi zice: „Mă voi mărturisi!” poate să aibă o astfel de durere adevărată pentru păcatele lui, în felul cum am arătat? Mie mi se pare că nu. Căci prin ceea ce zice, el arată că nici măcar nu cunoaşte că trebuie să se pocăiască după Canoanele Bisericii. Şi, chiar dacă ar cunoaşte, dar zicand unele ca acestea şi păcătuind cu nădejdea pocăinţei, el însuşi se arată că este cu desăvarşire fără cuvant. […]
Iar ca să caştige cineva umilinţă, îi trebuie multă cugetare din Sfanta Scriptură şi nevoinţă neancetată după randuiala Bisericii. „Iar a se sili şi a nu putea, mai întai aceasta dovedeşte lenevirea noastră din vremea trecută. Că nu este cu putinţă a o lua pe aceasta îndată fără multă şi deasă cugetare împreună cu nevoinţă.
Iar apoi mai arată că sufletul este stăpanit de patimi, şi nici de acelea de care voieşte să se slobozească nu poate să se lase”
Un îmbunătăţit făcea în fiecare an o mărturisire cuprinzătoare, adică îşi mărturisea toate păcatele ce le făcuse în toată viaţa sa, nu pentru alt scop, ci numai ca să dobandească în inima sa o adevărată durere pentru păcatele lui.
Pentru aceasta însă se pregătea de mai înainte cu multe săptămani în linişte şi cu cugetările nevoinţelor duhovniceşti,iar în ziua în care voia să se mărturisească petrecea opt ceasuri pentru a se iscusi în lucrările zdrobirii şi ca să ceară această mare dăruire de la Dumnezeu. Iar tu, dacă ai păcătuit ieri, sau alaltăieri, fără să măsori greutatea păcatului, fără a cugeta deloc la măreţia şi la bunătatea lui Dumnezeu, pe Care L-ai nesocotit, şi fără să citeşti nici o carte care să aibă aceste învăţături, ci numai aşa…, aducandu-ţi aminte de relele ce le-ai făcut, mergi să le mărturiseşti pe ele duhovnicului.
Şi crezi că numai cu aceasta vei caştiga pocăinţa cea adevărată şi durerea cea lucrătoare şi desăvarşită
a inimii, care este nedespărţită de pocăinţa cea adevărată? Departe, frate, departe eşti de pocăinţa cea adevărată cu nişte mărturisiri ca acestea pe care le faci, căci te asemeni cu aceia despre care zice David că-şi rupeau hainele lor şi se arătau că se mahnesc pe dinafară, iar pe dinăuntru, în inimă, nu se mahneau: „Despărţitu-s-au, şi nu s-au umilit.”
Dacă doar te mărturiseşti, speli vasul numai pe dinafară şi faţa inimii tale, iar adancul cel din lăuntrul inimii rămane plin de necurăţie. Curăţeşte mai întai partea cea din lăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea dinafară (Matei 23, 26). […]
Tu gandeşti că, după ce-ţi vei mărturisi cu umilinţă la duhovnic păcatele pe care le-ai făcut şi după ce acela îţi va citi rugăciunea de dezlegare, eşti curat ca şi cum n-ai fi făcut niciodată vreun păcat. Şi pleci de la picioarele duhovnicului ca şi cum n-ai fi avut nici o întinăciune.
 Dar acest gand nu este adevărat, pentru că prin Taina Sfantului Botez se şterge doar păcatul strămoşesc şi orice alt păcat făcut pană atunci, însă nu se şterge şi necunoştinţa minţii,
şi pofta, şi aplecarea către păcat sădită în fire şi alte urmări ce le-a pricinuit acest păcat strămoşesc în firea oamenilor. Acestea răman în firea omului şi după botez, ca o pedeapsă, spre încercarea stăpanirii de sine şi spre încununarea luptei şi a biruinţei celor botezaţi.
Aşa şi mărturisirea ce se face bine, cu toate că şterge păcatele, însă nu şterge răutatea pe care au pricinuit-o ele în suflet, adică orbirea şi întunecarea minţii, înclinările cele rele ale voinţei, obişnuinţele şi deprinderile inimii, stricăciunea şi netrebnicia puterilor şi lucrărilor firii.
 Într-un cuvant, toată grozăvia ce a pricinuit-o păcatul în om, după chip şi după asemănare.
Deci mărturisirea nu ia de la noi urmările pe care le-au pricinuit în noi păcatele noastre, nici rănile păcatului, nici toată puterea deprinderilor şi obişnuinţelor pricinuite de păcat, ci doar le micşorează puţin. Ele răman, pentru ca noi să le îndreptăm şi să le ştergem cu durerea cea neîncetată a inimii şi cu ostenelile şi nevoinţele pocăinţei ce santem datori să le facem în toată viaţa noastră, după ce am păcătuit.
Deci să ştii, frate, că după ce vei face o mărturisire bună şi umilită, se cuvine să împlineşti canonul şi
pedeapsa pe care ţi-o va da duhovnicul, adică: ori post, ori plecări de genunchi, ori rugăciune, ori altceva de acest fel.
Apoi se cuvine să împlineşti canonul şi pedeapsa pe care ţi le va da Dumnezeu ca să tămăduiască rănile păcatelor tale: boală, nedreptăţi, lipsire de averi, moartea mai înainte de vreme a rudeniilor sau a celor iubiţi ai tăi, necinstiri ori alte ispite, pricinuite de diavoli, de oameni sau de firea cea stricată.
Căci toate acestea, dar mai ales necinstirile şi ocările, nasc durere şi umilinţă în inimă, şi de aceea Dumnezeu îngăduie să vină. Despre acestea a zis şi un Părinte: „Cand pentru ocărare sau necinstire vei pătimi mare durere, cunoaşte-te pe tine că mult te-ai folosit”
(scolie la Cuvîntul 25 din Scară). Iar alt Părinte, cand îi venea vreo scarbă, obişnuia a zice: „Acesta este fierul ars al lui Iisus.”
Nişte pedepse ca acestea a dat Dumnezeu lui David după iertarea prea-curviei şi a uciderii. Căci
Dumnezeu este duhovnicul cel mai înţelept dintre toţi şi El ştie să îndrepte pe păcătoşi mai bine decat orice duhovnic cu orice fel de canon.
Dreptatea lui Dumnezeu ar ierta, împreună cu greşeala, şi munca cea veşnică, dar nu o face
aşa uşor şi oricum, ci numai după împlinirea canonului vremelnic. Am zis după împlinirea canonului, căci, deşi canonul ajută păcătosului la iertarea păcatelor lui, dar iertarea desăvarşită o face mila cea nemărginită a lui Dumnezeu, prin patimile şi moartea Fiului Său, după cum ne arată Sfinţii Teologi.
Dumnezeu obişnuieşte să-i pedepsească pe păcătoşi mai ales cu mustrarea conştiinţei, topindu-i şi uscandu-i ca o panză de păianjen, după cum zice David: Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om şi ai subţiat ca panza de păianjen sufletul său (Psalmi 38, 14-15); sau, prin somn, cu vedenii înfricoşate, după cum zice Iov: Că o dată va grăi Domnul, şi a doua
oară; prin vis sau prin vedenie de noapte, cand frică groaznică cade peste oameni cand sant adormiţi pe pat.
Atunci descoperă mintea oamenilor cu chipuri de frică, că acestea îi înfricoşează pe ei! (Iov 33, 14-16). Iar pricina este că, de nu ar pedepsi Dumnezeu în această viaţă cu canon şi cu pedepse vremelnice pe păcătoşi pentru păcatele lor, cu adevărat îi va pedepsi în cealaltă viaţă, în iad, cu chin veşnic.
Aşa zice dreptul Iov, care se temea pentru toate ale sale: Mă clatin din toate mădularele (Iov 9, 28), căci ştia că nu lasă Dumnezeu fără pedeapsă nici o datorie a păcătosului: „Pentru că ştiu că nu mă vei lăsa pe mine nepedepsit.”
Apoi, pentru ca tu, frate, să caştigi pocăinţa cea adevărată, îţi trebuiesc patru lucruri, ca şi unui grădinar care vrea să facă o livadă într-un loc sălbatic:
1) întai, el taie odraslele şi ramurile pomilor sălbatici; 
2)  apoi, scoate toate rădăcinile acelor pomi, căci, de vor rămane rădăcinile, acestea scot iarăşi odrasle;
3) în locul acelor pomi sălbatici, el sădeşte pomi roditori;
4)  după care, trebuie să păzească cu mare atenţie aceşti pomi de orice vietate şi întamplare rea,
pană ce vor prinde rădăcini şi vor ajunge ca să facă roade.
Aşa şi tu, frate, mai întai trebuie să tai odraslele şi ramurile păcatului, adică să iei o hotărare neclintită, cu toată voinţa şi inima ta, ca să nu mai faci păcatul altă dată şi să te îndepărtezi de orice faptă şi orice lucrare a lui, aşa cum te îndepărtezi de pedeapsă şi de moarte.
 Depărtarea de la păcat ţi-o va pricinui rugăciunea neancetată către Dumnezeu, Care te păzeşte cu darul Său şi-ţi aduce aminte de moarte, de judecată şi de osandă.
 Apoi, mărturisirea deasă a păcatelor tale şi împărtăşirea cu dumnezeieştilor Taine, dacă nu ai vreo împiedicare. Dar mai ales îţi va ajuta ţie la aceasta fuga de toate pricinile păcatului şi, întai de toate, de vederile cele rele, de vorbirile şi de prieteniile cu cei cu care ai păcătuit. Mai pe scurt spus – fugi de toate pricinile care vatămă sufletul tău!
În al doilea rand, trebuie să tai nu numai ramurile păcatului, prin îndepărtarea de faptele lui, ci să-i scoţi şi rădăcinile. Iar rădăcinile păcatului sant înclinările cele rele, împătimirile, deprinderile, obişnuinţele, patimile şi toate poftele păcatului, care răman înrădăcinate în adancul inimii tale şi după ce nu mai lucrezi păcatul şi te depărtezi de fapta cea rea. Pentru a smulge şi dezrădăcina cu totul din inima ta aceste rele înclinări, împătimiri, deprinderi, obişnuinţe şi rădăcini ale păcatului trebuie să te nevoieşti însă, frate.
Pentru că, de nu le vei scoate, este primejdia ca ele să odrăslească din nou şi să nască fapta păcatului, după cum zice marele Vasile: „Căci – după cum, dacă cineva ar voi să taie ramurile sadului, dar să lase rădăcina, nimic nu a făcut; căci, rămanand rădăcina, ramurile iarăşi odrăslesc – la fel şi unele păcate nu-şi au începutul de la ele, ci răsar din altele; deci toată nevoinţa este ca cel ce voieşte să se cureţe de ele să scoată afară pricinile cele dintai ale păcatelor”.
 Vedem pe mulţi din cei ce se pocăiesc că au tăiat ramurile păcatului, făcand deci lepădare desăvarşită de răutate, că au hotărît să nu mai lucreze păcatul cu fapta, dar, pentru că nu au scos şi rădăcinile din inima lor, se pleacă iarăşi să poftească păcatul şi îl cugetă adeseori cu mintea lor. Ei sant precum Israilitenii care au ieşit doar cu trupul din Egipt, iar cu sufletul şi cu înclinarea inimii lor au rămas tot acolo, căci îşi aduceau aminte şi pofteau cărnurile, usturoiul şi cepele Egiptului, zicand: Cine ne va hrăni pe noi cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care îl mancam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi (Numeri 11, 4-5).
Aşa şi aceştia, lasă păcătuirea cu trupul, dar nu-şi lasă şi înclinarea, aducerea aminte şi pofta lor cea către păcat. Căci îi iartă pe vrăjmaşii lor, şi le pun metanie şi nu se răzbună asupra lor, dar numai cu gura şi cu chipul cel din afară, iar în inimă mai păstrează încă o oarecare patimă a pomenirii de rău şi nu-i iubesc pe vrăjmaşii lor desăvarşit. De aceea, cand i se va întampla vrăjmaşului său vreo nevoie rea, se bucură, iar de-l întampină pe el vreo norocire, se întristează.
 Şi a hotărît să nu mai păcătuiască cu acea persoană cu care a păcătuit mai înainte, însă totdeauna are o aducere aminte către ea, o împătimire şi o înclinare ascunsă, prin care, cu ochiul minţii, şi-o închipuie des şi vorbeşte cu ea cu dulceaţă, şi cand e treaz şi cînd doarme. De aceea, adeseori îşi întoarce ochii săi cei dinafară ca s-o vadă şi iubeşte să vorbească cu ea cand este de faţă, iar cand lipseşte, vorbeşte cu dragoste despre ea.
Precum femeia lui Lot, care s-a despărţit de Sodoma cu trupul, dar nu şi cu inima, şi de aceea s-a întors s-o vadă. Şi s-a uitat femeia lui Lot înapoi, şi s-a făcut stalp de sare (Facere 19, 26).
 Sau cum fac bolnavii care se depărtează de bucatele cele vătămătoare şi nu le mănancă, temandu-se să nu moară, dar întreabă des de ele. Şi, neputandu-le manca să-şi împlinească pofta cu ele,
le iau numai în maini, răsfăţandu-se cu ele şi mirosindu-le şi îi socotesc foarte fericiţi pe cei ce pot să le mănance. […]
Iar păcătoşii, ca nişte nebuni şi fără de minte, socotesc că este un lucru uşor a scăpa de păcat. Ei cred că a face un păcat sau o sută este acelaşi lucru. Dar nu-şi dau seama, ticăloşii, că, cu fiecare păcat lucrat, îşi pun în primejdie din ce în ce mai mare mantuirea lor. Fiindcă mintea lor se orbeşte din ce în ce mai mult, iar inima lor se învartoşează; greutatea păcatelor creşte mereu, iar ajutorul lui Dumnezeu lipseşte ca să-i ajute; războiul diavolului se întăreşte din ce în ce mai mult asupra lor, iar puterile lor slăbesc, nemaiputand să-l biruiască pe vrăjmaş.
Despre aceasta, cu înţelepciune a zis un Dascăl că păcătoşii care se pocăiesc, ieşiţi de curand din starea de păcat şi abia depărtaţi de la răutate, se aseamănă cu bolnavii care s-au sculat de curand din boală. Căci, deşi nu sant bolnavi, sant galbeni şi slăbiţi; mănancă, dar fără de gust; dorm, dar fără să se odihnească; rad, dar fără plăcere; umblă, dar mai mult se tarăsc. Şi, pe scurt, orice ar face, fac cu mare greutate şi slăbiciune.
Aşa şi păcătoşii care au lăsat de curînd păcatul, de se întamplă să facă vreun bine, îl fac, dar nu cu sarguinţa şi ravna ce se cuvine, ci cu mare greutate, căci rămăşiţele şi rădăcinile păcatului sant încă în inima lor şi nu s-au vindecat cu desăvarşire.
Dar rădăcinile şi înclinările acestea rele cat şi patimile păcatului ce au rămas în inima ta, frate, cum poţi să le scoţi? Ştiţi că cei ce vor să scoată rădăcinile vreunui copac mare folosesc sape, cazmale, tarnăcoape, securi şi alte unelte. La fel şi tu, ca să scoţi rădăcinile cele rele ale păcatului, să foloseşti diferite unelte. Adică să foloseşti înfranarea de la mancare, de la somn, plecările de genunchi, culcările pe jos şi orice altă rea pătimire a trupului. Căci acestea nu numai că scot pămantul ce este împrejurul rădăcinilor, mişcandu-le şi clătindu-le pe acestea, ci le şi lovesc şi le taie, lovind inima în care sant sădite aceste rădăcini, după cum zice Avva Marcu Pustnicul: „Fără de zdrobirea
inimii, este cu neputinţă a se izbăvi de răutate. Iar pe inimă o zdrobeşte înfranarea din trei părţi, adică a somnului, a pantecelui şi a odihnei trupeşti.”
Însă securea cea mai ascuţită şi mai tăietoare decît toate, care poate tăia şi scoate toate aceste rele rădăcini ale păcatului, este durerea inimii, despre care am zis mai sus, apoi zdrobirea şi mahnirea
sufletului.
Durerea în inimă ţi-o va pricinui aducerea aminte şi cugetarea la aceste fapte ale tale:
1) că ai vătămat pe Dumnezeu şi darurile Lui cu păcatele tale;
2) 2) că te-ai arătat nemulţumitor la ataea nenumărate faceri de bine ce ţi lea
făcut ţie Dumnezeu;
3) că ai făcut o mare nedreptate şi ai defăimat răscumpărarea ce ţi-a făcut-o ţie Fiul lui
Dumnezeu cu atatea pătimiri şi cu însuşi Sangele Său;
4) că te-ai vătămat pe tine însuţi, şi vremelnic şi veşnic, cu păcatele ce le-ai făcut;
5) că ai pierdut pe Dumnezeu şi darul cel dumnezeiesc al înfierii şi al dreptăţii pe care-l aveai;
6)  că te-ai lipsit de fericirea cea veşnică a Raiului;
7)  că te-ai pedepsit cu o osandă şi pedeapsă veşnică din pricina păcatelor tale.
Iar durerea aceasta se cuvine să fie atat de mare, atat de lucrătoare şi de desăvarşită, după cum este durerea unei femei care şi-a pierdut unicul ei fiu, sau pe bărbatul cel iubit. Sau ca durerea unui cuţit sau a unui ac mare, sau a unui spin ce ţi-ar vătăma piciorul tău. Despre care zice David: „Întorsu-m-am spre chinuire, cand s-a înfipt mie ghimpele.” Această durere şi scarbă să apese neancetat inima ta ca într-un cleşte şi, zdrobind-o, s-o facă să scoată cand lacrimi, cand suspine.
Avva Isaac Sirul a zis că „pocăinţa este inima zdrobită şi smerită” şi că „pocăinţa este să
le părăseşti pe cele de mai înainte şi să te scarbeşti pentru ele.” Iar Sfîntul Ioan Scărarul zice: „Pocăinţa este necăjire tare a pantecelui şi lovire a sufletului spre simţire puternică.”
Această durere şi scarbă a inimii se cuvin să fie de-a pururea, după cum de-a pururea este şi pocăinţa. Pentru aceasta şi tu, frate, se cuvine să ai acest fel de durere în inima ta. Căci, dacă ai această durere, atunci ai şi pocăinţa.
Dar îndată ce ea va lipsi din inima ta, numaidecat şi tu vei fi lipsit de pocăinţă, după cum zice Gheorghe Coresi, împreună cu ceilalţi Cuvantători de Dumnezeu.
 De aceea a zis dumnezeiescul Isaac Sirul: „Nici una din faptele cele bune nu este mai înaltă decît pocăinţa. Căci lucrarea ei nu poate să se sfarşească vreodată” .
Ieromonah Ioan Iaroslav – Cum sa ne mantuim ?

CategoriiPost
0 Shares