Pogoramintele facute de Sfintii Parinti au un cu totul alt caracter decat pogoramintele propuse de miscarea laxista in Biserica Romano-Catolica din sec. XVII. Nu este vorba aici un laxism ca urmare a unei vieti personale dezordonate si pline de desfatari, dupa principiul: “Fac eu, sa faca si altii, pentru ca-s alte timpuri”.
Sfantul ierarh Luca Voino-Iasinetki, un marturisitor care a traversat lagarele comuniste, in circularele sale isi atentiona preotii sa nu cada in inselarea de a recomanda si altora slabiciunile lor personale, ca pe unele pe care Dumnezeu le iarta usor, ci sa canoniseasca dupa cuviinta.
Exista, de exemplu, in zilele noastre preoti care zic ca a nu tine cele patru posturi de peste an nu este pacat, deoarece ei insisi nu le tin.
Sigur ca in felul acesta se pierde si preotul si cel povatuit de el. Asa am gasit, in cartea unui duhovnic roman foarte vestit, o incuviintare de a merge calugarii la nunti si la petreceri, cu argumentul ca si el merge la nunti.
Nu cred ca este bine sa se spuna asa ceva, pentru ca, in cazul dat, nu se adreseaza unui frate care a venit sa se pocaiasca in chilia lui, ci vorbeste despre tagma calugareasca la general, care trebuie sa ramana model de asceza si lepadare de lume.
Asa laxistii romano-catolici din sec. XVII au ajuns sa spuna ca masturbarea si avortul in primele 40 de zile nu sunt pacate.
Riscurile acestea trebuie luate in seama, mai ales in vartejul societatii contemporane, cand viata s-a transformat intr-un can-can general.
Diferenta dintre cele doua pricini ale pogoramantului este mare. Daca un preot care nu tine posturile iti spune sa nu postesti, iti pare ca nu faci nici un pacat si nu te indrepti niciodata.
Dar cand iti dezleaga postul un preot care el insusi posteste, te mustra cugetul pentru ca te numeri printre cei handicapati, printre credinciosii de la usa bisericii, care nu pot indeplini nici macar lucrurile elementare.
In aceasta situatie, penitentul nu percepe dezlegarea postului ca pe o favoare, ci ca pe o amanare, ca pe o lipsa de incredere.
De la un timp, el intelege ca se afla in situatia unui baietandru pe care baietii mai mari nu-l lasa in terenul de fotbal, rezervandu-i doar umila placere de a aduce mingea cand cineva o bate aiurea. Este un fel de a spune din partea duhovnicului: “Eu te las sa faci astfel pentru ca esti neputincios si slab, dar cand te vei inzdraveni, va trebui sa faci si tu ceea ce vezi la mine”.
Aceste cuvinte insa nu trebuie sa le rosteasca duhovnicul niciodata, ele singure vor bate ca o ciocanitoare in pieptul celui dornic de desavarsire, pana vor razbi.
Sfintii nu faceau niciodata concesii pentru ca ei insisi si le permiteau, ci pentru luciditatea duhovniceasca. Ingaduinta sfantului fata de pacatos, cum am mai spus, avea scopul de a-l incuraja sa faca macar putinul bine pe care il face, pentru ca perseverenta in putin duce la cele mari.
Pogoramantul duhovnicesc este o descoperire a Duhului Sfant si presupune angajarea duhovnicului in lupta credinciosului.
A face un pogoramant inseamna a lua asupra sa restul de povara pe care nu l-a putut duce cel slab, pentru ca impreuna sa ajunga la destinatie.
Aceasta inseamna “a-ti pune sufletul pentru prietenul tau” (In. 15, 13). Asa a fost inteles pogoramantul in traditia ortodoxa dintotdeuna, nu ca o abandonare in pacat, nu ca o credinta netoata ca, pana la urma, pacatele nu sunt chiar atat de mari si poti sa le faci in continuare.
Nu. Ci ca un “fa cat poti, chiar daca ceea ce poti este inca putin”.
Conteaza nu performantele, ci efortul de vointa facut de pacatos.
De aceea Sfintii lauda nu atat roadele, care la inceput sunt foarte slabe, cat vointa, care la inceput este mai mare decat roadele mari ale celor desavarsiti. Incepatorul trebuie incurajat sa nu se deznadajduiasca cand vede discrepanta atat de mare dintre efortul depus si rezultat, pentru ca Dumnezeu il judeca pentru vointa, caci anume vointa este cea pe care se grabesc sa o atace demonii.
Angajarea in lupta celuilalt cunoaste uneori proportii cutremuratoare. De aceea nu este nici o exagerare a o considera ca pe o punere a sufletului pentru aproapele tau, cea mai desavarsita dragoste.
Ca sa ilustrez cum intelege traditia ortodoxa aceasta angajare, voi aduce iarasi un caz din Pateric.
Se spune ca a venit unul din batrani la avva Ahila si l-a vazut pe el scuipand sange din gura lui si l-a intrebat: “Ce este aceasta, parinte?” Raspuns-a batranul: “Este cuvantul fratelui care m-a mahnit si m-am silit sa nu-l vestesc lui, si m-am rugat lui Dumnezeu ca sa-l ridice de la mine. Si s-a facut cuvantul lui ca sangele in gura mea si l-am scuipat jos. Si m-am linistit, si mahnirea am uitat-o”.
Pr Savatie Bastovoi-In cautarea aproapelui pierdut
