Ajută-mă şi pe mine sa iubesc6 min read

E grea suferinţa care se apropie de mine şi crucea pe care va trebui s-o ridic şi s-o port?
Dar ce sunt acestea pe lângă ale Tale?
Şi pe lângă răsplătirile Tale din ceruri pentru răbdarea acestora! E amar paharul pe care trebuie să-l beau eu acum?
Dar ce înseamnă acesta pe lângă acela pe care Tu l ai băut în locul nostru şi pentru noi?
Şi pe lângă slava de care va fi urmat calvarul pătimirilor mele!

E atât de greu să rabd nedreptatea – şi să tac? Batjocura – şi să iert? Trădarea – şi să uit?
Chinuirea – şi să iubesc?
– Poate că sunt grele!
Dar Tu, Doamne, cum ai putut totul? Dar alţii ai Tăi cum au putut? Ajută-mă şi pe mine, la fel!

Alergând astfel la Hristos, vei fi totdeauna salvat, vei fi totdeauna întărit, vei fi totdeauna biruitor! Vei putea să te odihneşti liniştit la umbra Domnului Iisus, în orice vreme şi în orice loc. Chiar dacă eşti acolo unde alţii tremură şi gem!

Fii încredinţat că, dacă eşti nevinovat, până la urmă, obrazul vrăjmaşilor tăi va fi pălmuit de către
Domnul tău, iar dinţii lor ameninţători vor fi zdrobiţi. Şi tu vei avea inima plină de recunoştinţă faţă de Domnul tău. Şi de mulţumire faţă de conştiinţa ta.

Dumnezeu răspunde totdeauna strigătelor credinciosului Său nevinovat. Căci în vremea când credinciosul trebuie să-şi înalţe strigând rugăciunea şi cererile sale către Dumnezeu, în grele necazuri trebuie să se afle el. Şi adesea în mare disperare. Nimeni care strigă nu-i lăsat fără răspuns.
Nici de oameni, nici de Dumnezeu.

În mod obişnuit, rugăciunea nu se strigă, ci se şopteşte sau se plânge, se murmură sau se cântă, se gândeşte sau se suspină. Dar când se strigă, înseamnă că sufletul se află în ceas de cumpănă grea şi că este o vreme de primejdie mare, şi că este o stare de alarmă şi de groază.
În astfel de vremuri, răspunsul nu poate întârzia, numai înţelegerea lui poate.

Atunci când omul strigă, înseamnă că ameninţarea este chiar lângă el. Iar el se vede chiar fără nici o putere de a o birui şi fără chiar nici o putinţă de a o înconjura.
Nu are importanţă cum privesc cei răi şi necredincioşi forma în care izbăveşte Dumnezeu din mâinile lor pe credinciosul Său care strigă către El pentru ajutor. Important lucru este că îl scapă!

Felul în care vine salvarea lui Dumnezeu este mereu nou şi neaşteptat. Şi este dovada că Dumnezeu este prezent totdeauna şi veghetor asupra alor Lui. O, câte rugăciuni strigate în durere şi în primejdie, în groază sau în bucurie ne-a ascultat şi ne-a împlinit îndată Dumnezeu! Să nu uităm mulţumirea pentru ascultarea lor!

Acei care au fost în cele mai grele stări şi au strigat către Domnul ştiu bine că cele scrise aici sunt întru totul adevărate. Dumnezeu i-a auzit şi i-a izbăvit îndată, pe ei sau pe cei pentru care se rugau strigând. Şi totdeauna îşi vor aduce aminte că nu un „concurs de împrejurări” i-a salvat. Ci numai puterea lui Dumnezeu. Dar, vai, sunt mulţi care, după ce totul a trecut şi furtuna lor s-a liniştit, uită să-I mulţumească lui Dumnezeu! Ca cei nouă leproşi vindecaţi…

O, cât de bun este Dumnezeu! Cu toate că ştie ce e omul, totuşi bunătatea Lui îl ascultă din nou când strigă. Măcar că omul uită aşa de uşor binefacerile Lui. Pentru unul singur care se întoarce să-I mulţumească, Dumnezeu iartă toată gloata celor nerecunoscători (Lc 17, 15-18) şi nu le retrage ajutorul dat. Căci necredincioşia noastră nu va putea nimici niciodată credincioşia lui Dumnezeu (Rom 3, 3).

Orice păcat este o fără-de-lege. Este ceva făcut nu numai fără-de-vreo-lege a Dreptăţii, a Milei, a Păcii, a Iubirii, a Iertării sau a altei ascultări şi rânduieli dumnezeieşti, ci chiar cu totul împotriva acestora.

Toată viaţa, de pe toată întinderea pământului şi a cerurilor, se desfăşoară după legi rânduite de Făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Materia şi Spiritul au legi absolute după care se conduc şi se mişcă. Nu există posibilitate de existenţă fără de legile vieţii de care trebuie să ascultăm!

Călcarea legilor vieţii şi umblarea fără de ele este un act de dezordine, de tulburare şi de revoltă. Şi atrage după el, pentru orice făptură, o pedeapsă potrivită cu gravitatea abaterii şi a răului făcut prin ea împotriva acestei vieţi. Însăşi viaţa încălcată pedepseşte fără-de-legea săvârşită de călcătorul ei.

Pedeapsa aceasta vine ca să restabilească legea Dreptăţii – ori de la Dumnezeu, direct, ori de la vreuna dintre creaturile Sale. Vine ori asupra făptaşului direct, ori asupra fiinţelor sau bunurilor care îi aparţin acestuia.

Asupra celor care, cunoscând voia lui Dumnezeu, totuşi o încalcă, pedeapsa vine adesea îndată şi usturător. Ca o palmă salvatoare şi îndreptătoare, chiar dacă este adânc dureroasă (II Cor 7, 10). Ei sunt pedepsiţi – spre binele lor – ca să nu fie judecaţi definitiv o dată cu lumea (I Cor 11, 32).

O credinţă curată şi un cuget smerit vor recunoaşte totdeauna în loviturile primite pentru încălcarea legii lui Dumnezeu nu numai seriozitatea şi sfinţenia Dreptăţii Lui. Sau eternitatea legilor Adevărului Său (Ps 119, 142). Ci şi grija mustrătoare a dragostei Lui pentru mântuirea sufletelor noastre.
Inima astfel lovită va săruta nuiaua pedepsei cu lacrimi de recunoştinţă şi de pocăinţă mântuitoare.

Cu cei care nu cunosc voia şi Cuvântul lui Dumnezeu, El are o îndelungă răbdare şi aşteaptă mereu ca ei să vadă că bunătatea Lui îi îndeamnă la pocăinţă – şi nu-i încurajează la neascultare (Rom 2, 4-2; II Ptr 3, 15). Dar în această vreme a îndelungii răbdări, o, ce mulţi dintre oameni Îl dispreţuiesc şi-L tăgăduiesc pe Dumnezeu, – ajungând atât de răi cât însuşi satana! Astfel că îşi merită soarta de la urmă şi pedeapsa asemănătoare cu a lui satan, căci cu ştiinţă s-au făcut uneltele şi fiii lui (In 8, 44).

O, Dumnezeule Bun, fă ca pedepsele Tale dinainte să-i salveze de la pierzarea din urmă! Amin.

Traian Dorz, din ”Porţile Veşniciei”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments