SĂRUTAREA IUBIRII6 min read

Creştinul credincios este caracterizat de două virtuţi principale: iubirea şi credinţa, „hainele de nuntă” pentru a intra în împărăţia cerurilor. Credinţa, rădăcina tuturor virtuţilor, merge înainte urmată de iubire, încoronarea virtuţilor, conform imnului iubirii al Sfântului Apostol Pavel(1 Corinteni 16, 20).
Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!

 

Acelaşi îndemn al preotului, în forma primară a Sfintei Liturghii era redat prin cuvintele: Imbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă(1 Corinteni 16, 20).
Rostind aceste cuvinte, preoţii se îmbrăţişează, spunând unul altuia: „Hristos în mijlocul nostru…”, „Este şi va fi”, răspunde celălalt.
In epoca primară, în acelaşi mod, îşi dădeau sărutarea iubirii şi credincioşii, separat bărbaţi şi separat femeile. Această sărutare nevinovată, sfântă şi curată, era expresia iubirii din inimi, o

atingere binecuvântată, cerească şi angelică, în special în vremurile martirilor, pe stadioanele unde erau mâncaţi de fiare, în închisori şi catacombe.

Când iubirea creştinilor a început să se stingă şi să se răcească, obiceiul sărutării sfinte s-a pierdut uşor şi s-a limitat doar la preoţi în Sfântul Altar.
„Sărutul iubirii nu este doar un simplu simbol liturgic, ci un gest sacramental, o experienţă liturgică. Nu este numai imaginea iubirii care uneşte pe credincioşi, ci chiar experienţa comuniunii reale dintre ei. Este experienţa buneiînţelegeri şi a legăturii dintre credincioşi precum şi a unirii lor cu Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să ne amintim iubiţilor de sărutările sfinte şi de îmbrăţişarea tremurândă pe care ne-o dăm între noi în timpul Sfintei Liturghii, care ne uneşte sufletele, făcând din noi un singur trup„(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvântare la trădarea lui Iuda”, Omilia 1, P. G. 49, 382).
Sfântul Chirii al Ierusalimului învăţa că: „Sărutarea la Sfânta Liturghie este semnul că sufletele noastre au devenit o frământătură, o putere care îndepărtează, alungă şi scoate odată pentru totdeauna din inimile noastre orice ţinere de minte a răului, pizmă şi dezbinare”(Sfântul Chirii al Ierusalimului, „Cateheze Mistagogice”, 5, P.G. 33,1112 A).
Nerăutatea şi iubirea sunt condiţii pentru a ne apropia de Sfântul Altar, de Masa lui Hristos, adică de Sfânta împărtăşanie.
Sărutarea liturgică, acest gest sacramental, este expresia iubirii şi a credinţei, dar şi dovada că patimile au fost izgonite din sufletul nostru. Prin acest gest credincioşii se împărtăşesc unul de iubirea celuilalt. Noi pătrundem în sufletul celui de lângă noi şi acela în sufletul nostru. Fiecare dintre noi devine celălalt, aparţine celuilalt şi tuturor. Aceasta este întrepătrunderea iubirii faptelor şi nu a cuvintelor.
Orice cuvânt, lucru, mişcare, întâmplare din Sfânta Liturghie sunt asemănătoare cu faptele vieţii noastre zilnice dar preschimbate, înduhovnicite, sfinţite. La Sfânta Jertfă materia se sfinţeşte şi trupul devine duhovnicesc. Deci, şi sărutarea aceasta dintre preoţi şi credincioşi, ia dimensiuni noi, cereşti.
Indemnul „Să ne iubim unii pe alţii”, se leagă de Persoana istorică a lui Hristos, de Jertfa pe care a adus-o El însuşi pe înfricoşătoarea Golgotă.
 Iubirea aceasta au experiat-o preoţii martiri ai Rusiei, ca şi milioanele de martiri şi neomartiri ai credinţei noastre. 
Fără credinţă, iubirea nu are fundament. 
Fără Hristos, iubirea, chiar şi cea fizică degenerează,se perverteşte, se distruge şi devine o mască înşelătoare a egoismului uman. Credinţa este darul lui Dumnezeu: „…sporeşte-ne credinţa”(Luca 17, 5)! 
Când Domnul va veni la Parusie, nu va căuta să afle dacă am făcut multe fapte filantropice „ca să fim văzuţi de oameni”, metanii, paraclise, predici, ci va lua seama la credinţa noastră, dacă este adevărată şi dacă are forţa să-L mărturisească „pe Hristos, Cel răstignit”, fără concesii şi fără ipocrizie. Este vorba despre credinţa al cărei cuvânt face minuni, care acceptă dogma treimică şi hristologică şi se manifestă prin iubire lucrătoare, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
 
 Deci, expresia „Iubiţi-vă unii pe alţii”, este prelungirea fraternă a celeilalte expresii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei 22, 39)! Apogeul acestei iubiri este: „Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44).
 
Starea noastră este dezastruoasă. în inimile noastre, stăpâneşte ura, duşmănia, răutatea, necredinţa, gelozia, invidia şi peste toate egoismul. Sufleteşte suntem departe unul de celălalt, în relaţiile dintre noi se interpun răceala, ţinerea de minte a răului precum şi gândurile ascunse. Chiar şi în biserică, demonii nu ne lasă neispitiţi. 
Am pierdut pacea şi iubirea dintre noi şi în locul lor am aşezat patimile.
 
A venit însă momentul să înălţăm ochii credinţei noastre către cer, ca să vedem marele mister al Sfintei Treimi, a cărei caracteristică principală este Unitatea Persoanelor şi comuniunea de iubire.
 Şi precum Domnul nostru lisus Hristos este unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, aşa şi noi, aici pe pământ, suntem datori şi trebuie să ne iubim şi să fim uniţi, într-o unitate a păcii, a înţelegerii, a iubirii, a bunătăţii şi a dreptăţii. 
 
Să devenim, aşadar, toţi împreună şi fiecare în parte icoană unică a Sfintei Treimi. Şi în cadrul Sfintei Jertfe, există o icoană a unităţii treimice şi anume: Domnul Jertfei pe Sfânta Masă, preotul slujitor şi credincioşii din biserica. 
 
Dacă nu suntem uniţi, în numele iubirii lui Dumnezeu, nu vom putea nici să participăm la împărtăşirea cu Preacuratele Taine, nici să urmărim Sfânta Liturghie. 
 
Insistând pe această temă a unităţii în iubire să ne amintim de Sfântul Ioan, Evanghelistul iubirii, despre care Tradiţia spune în biografia lui că atunci când a îmbătrânit şi nu mai putea să-i înveţe pe creştini, cum o făcuse odinioară, venea la sfânta adunare susţinut şi în loc de predică spunea creştinilor aceste puţine cuvinte: „Copiii mei…, iubiţi-vă unii pe alţii”. 
 
Această formulă continua să o spună şi să o repete până la ultima răsuflare a vieţii, pentru că cel care iubeşte împlineşte toate poruncile Domnului. Dar şi Domnul însuşi a spus că trăsătura caracteristică a celor care cred în El trebuie să fie iubirea dintre ei: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi dragoste unul faţă de celălalt”( Ioan 13, 35)
 
Hristos a spus ucenicilor Săi: oamenii, care trăiesc în întunericul păcatului şi în înşelăciune, vor înţelege că sunteţi ucenicii Mei, dacă aveţi iubire între voi. Iubirea vă va deosebi de ceilalţi oameni. Apostolii şi creştinii primelor veacuri îl ascultau pe Hristos şi-I urmau exemplul, îl imitau. Batjocoriţi binecuvântau, alungaţi şi chinuiţi, îndelung răbdau cu dragoste, afurisiţi şi vorbiţi de rău suportau cu dragoste toate. Necredincioşii îi chinuiau, îi ucideau cu pietre, îi răstigneau şi îi aruncau la fiare, îi ardeau, iar aceia cu îndelungă răbdare îi iubeau. Lumea amuţită şi încremenită de uimire se minuna şi învăţa din iubirea lor martirică. Fiecare mărturie era o dovadă reală a credinţei şi iubirii primilor creştini.
La îndemnul: Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim, poporul răspunde: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Este cea mai scurtă şi mai expresivă mărturisire a credinţei creştine. Uneori, când slujesc mai mulţi preoţi sau este slujbă arhierească se cântă: Iubite-voi Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea, şi izbăvitorul meu. Aceste cuvinte sunt o mărturisire a iubirii, pe când celelalte o mărturisire a credinţei. Acest îndemn de iubire nu se referă la un sentiment omenesc, la o relaţie fizică între oameni, ci la iubirea care este putere divină şi roadă a Duhului Sfânt.
Ea se varsă şi umple inimile noastre: „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre”(Romani 5, 5).
Iubirea aceasta, ca realitate divină este puternică doar în Iisus Hristos, prin credinţa şi harul Lui pe care-L descoperim şi-L vedem în chipul fiecărui frate. O vedem în mărturiile înfricoşătoare şi în mărturisirile sfinţilor martiri.
In timpul sărutării slujitorilor, la strană se cântă: „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh…”. După aceea trebuie să se păstreze o tăcere totală până la încheierea ritualului sărutării (aşa se făcea după rânduiala veche). în acest moment din Sfânta Jertfă, pământul se uneşte cu cerul. îngerii şi Arhanghelii înconjoară şi se desfată împreună cu credincioşii şi preoţii care slujesc. 
 
Biserica Luptătoare şi cea Triumfătoare devin o singură turmă cu un Păstor, Domnul nostru Iisus Hristos. Din nefericire, cu trecerea timpului şi mai ales în zilele noastre, se observă o înrăutăţire înfricoşătoare. Sărutul iubirii între slujitori a ajuns un simplu gest, sec, un îndemn liturgic, lipsit de fond. 
 
Este foarte trist că în biserică nu uităm deosebirile dintre noi, nu ne deschidem inima străinului, celui de departe, necunoscutului, şi mai mult decât atât, nu-L acceptăm pe cel care ne-a vătămat, ne-a nedreptăţit şi urât, care poate se află în Biserică lângă noi sau slujeşte alături de noi. îndemnul Bisericii lui Hristos este: „Iubiţi-vă unii pe alţii…” Şi nu putem să mărturisim că noi credem în Hristos, şi Acela răstignit, având în suflet sabia mustrării aproapelui.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Domnul nu socoteşte cinstea pe care I-o datorăm Lui însuşi, dacă între credincioşi nu există iubire. Pentru că acceptarea fratelui nostru înseamnă jertfă”(Grigorie Ieromonahul, „Sfânta Liturghie”, op. cit., pag. 248)
Intr-adevăr, neputinţa noastră eşte mare, ne este foarte greu ca să spunem celui de lângă noi, omului din casă, uneori chiar tovarăşului nostru de viaţă: „iartă-mă…, îţi cer iertare„. Sau să-l iertăm pe cel care ne înjură, ne fură, ne mănâncă ani din viaţă, sau ne înşeală.
 
 Inima noastră devine un cuptor încins în care ne perpelim, încoace şi încolo, zi şi noapte până ajungem să iertăm, să cerem noi primii iertare aproapelui nostru, pe care l-am întristat. 
 
Pentru aceea, Domnul preţuieşte iubirea răstignită şi o consideră în fapt jertfa .cea mai mare. Dacă nu există iubiri, nu este acceptată nici o jertfă şi mai ales Jertfa cea Mare.
Mărturisirea credinţei trebuie să se facă în acelaşi cuget cu gândul şi inima aproapelui.
 Dacă sufletul este rece, de piatră, tulburat, cum putem atinge Taina Iubirii?
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments