Sfinții Părinți numesc păcatul ceață, zgură, întuneric, boală și vorbesc despre negura și pâcla păcatului, despre iadul păcatului, în sensul că acesta ne îndepărtează de Dumnezeu, de aproapele și chiar și de sinea noastră.
Aceiași Sfinți Părinți vorbesc despre suflet ca despre o fereastră. Prin Botez, această fereastră este luminoasă, curată, transparentă. Însă fiecare faptă rea o întunecă. Prin fiecare fărădelege, păcat și patimă, este ca și cum am înmuia o bidinea groasă într-o căldare cu vopsea neagră și, în funcție de gravitatea păcatului săvârșit, mai tragem o tușă pe fereastra sufletului. Un păcat mai mic sau mai ușor, o bidinea pe cant, unul mai mare sau mai greu, o bidinea pe întreaga ei suprafață.
Și tot din păcat în păcat, din bidinea în bidinea, ajungem să încețoșăm și să întunecăm total sufletul nostru. Din cauza întunericului, a ceței și a pâclei introduse în „văzduhul inimii”, ajungem să trăim într-o grea și adâncă orbire. Pentru că păcatul, mai presus de toate, este orbire sufletească. Din cauza
acestei cecități spirituale, ajungem să nu mai putem privi spre zările senine ale vieții, spre Dumnezeu, nici pe orizontală, spre aproapele nostru, ba chiar întunericul se instalează în interior, în profunzime, în adâncul sufletului nostru. Suntem ca într-o cameră obscură, în care nu numai că nu mai distingem în afară, ci nu mai observăm nici în interior, și, din cauza întunericului, ajungem să ne vătămăm pe noi înșine, lovindu-ne de lucrurile pe care le întâlnim, de care ne ciocnim și în care ne împotmolim pe cale.
Calea de spălare a negreții sufletului, a ceții și pâclei păcatului o constituie pocăința. Prin lacrimile de căință, prin plânsul cel duhovnicesc, omul spală fereastra sufletului și, astfel purificat, ajunge să privească și să deslușească din nou, spre cer, spre aproapele și în sine însuși. Aventura explorării lumii interioare este pentru ființa umană experiența cea mai profundă, lupta cea mai importantă, câștigul cel mai înalt și mai de preț.
Credința ortodoxă este o credință a discreției și a bunului simț. Nu intră în sufletului uman și în intimitățile acestuia fără să i se ceară, nu îl bruschează și nu îl rănește. Cu toate acestea, nimic din ceea ce este uman nu îi este străin și necunoscut. Pe toate cele ale omului fizic și lăuntric le cunoaște; caută să le cultive pe cele frumoase și înalte, iar pe cele imperfecte sau păcătoase încearcă să le prefacă și să le înduhovnicească. Iar unul dintre aceste unghere ascunse ale vieții umane, de care depinde de multe ori realizarea de sine, o constituie și viața trupească.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, cel mai adânc gânditor creștin, spunea că omul se află într-o permanentă alergare spre plăcere și într-o fugă necontenită din calea oricărei forme de durere. Caută să își provoace și să își procure plăceri cât mai numeroase, neștiind că în însăși ființa acestora se ascund colții durerii, efecte ale păcatului. Caută plăcerea cu orice preț și sacrificiu, însă ajunge să constate că, în viață, nu există plăcere decantată total de durere. Plăcerea cheamă durerea, o strigă și o introduce în însăși adâncul ființei sale. O plăcere mai mică provoacă o durere pe măsură, o plăcere mai mare instalează suferința grea, însă omul caută să evadeze din brațele durerii în plăcere, iar din suferință, în tăgăduirea ei. Și astfel, până la suferințele cele mai mari și grele, în permanentă progresie și direct proporțional cu plăcerile gustate, iar toate, până la moarte.
Același Sfânt Maxim Mărturisitorul consideră că păcatul „formăluiește” mintea, adică îi dă acesteia forma sa. Și, poate în nici un alt păcat și în nici o altă patimă nu se simte acest lucru mai exact decât în patima desfrâului. Trăim într-o lume a senzualității debordante, într-o lume în care plăcerea trupească a fost ridicată la rangul de religie.
O lume în care spiritele „emancipate” vorbesc despre o adevărată „revoluție” sau despre o „nouă dezordine sexuală”.
