Oriunde ne mișcăm, pe oriunde umblăm, suntem provocați. Nu există program de televiziune care să nu transmită, sub aparența constatării vinovăției, scene ispititoare; nu putem căuta o știre decentă, fără să vedem alături anunțuri matrimoniale lascive: chiar și discuțiile noastre, cele mai inocente, poartă de multe ori în ele amprenta senzualului, a plăcerii trupești sau fizice. Toate aceste imagini, toate aceste oferte atacă sufletul omenesc, provocându-l să guste plăcerea. Câtă dreptate avea Sfântul Ioan Casian, marele ascet care a divulgat răutatea păcatelor și a patimilor, să spună că desfrânarea „atacă neamul omenesc din primele momente ale tinereții (pubertatea sau adolescența) și că doar puțini sunt aceia care s-au eliberat deplin de ea, până la moarte”!
Păcatul desfrâului „formatează” mintea celui robit lui, pentru că acesta nu mai vede în ființa „iubită” un subiect, o persoană cu bucuriile și cu suferințele sale, cu împlinirile sau deziluziile sale, ci caută doar un trup, pe care să îl consume, să îi procure plăcerile mult visate. Însă după satisfacerea poftelor sale păcătoase, conștientizează că nu a dobândit adevărata fericire, că sub masca fericirii trăiește deziluzia, că vrând să descopere împlinirea, ajunge să trăiască, de fapt, în subteranele conștiinței și pe marginea prăpastiei.
Un moralist contemporan considera că lumea în care trăim, mult prea permisivă și laxă din punct de
vedere moral, oferă omului orgii televizate, păcatele ridicate la rang de normalitate și generalizate. Iar toate acestea îl asaltează pe bietul om, îl provoacă și îl incită. Simpla amintire a lor îl urmărește și caută să îl târască din nou în păcate.
„Formatând” mintea omului, păcatul desfrânării întunecă și pervertește percepția asupra celeilate persoane. În ea nu mai este descoperit ceea ce este mai înalt și mai frumos, valoarea spirituală a persoanei, ci este văzută și trăită în registrul inferior al vieții, exclusiv trupesc, biologic. Persoana iubită nu mai este experiată în ceea ce ea este și are propriu și specific, ci în ceea ce o încadrează într-un regn, într-o specie ‒ aspectul trupesc. Desfrânatul caută plăcerea clipei efemere, ratându-și astfel bucuria eternității, condamnându-se pe sine să trăiască în platitudinea trupului și a plăcerilor sale, mult prea sărace, indiferent cât de des și de intens ar fi ele procurate.
Robul păcatului, și în mod deosebit al desfrâului, trăiește într-o lume iluzorie și ireală, a poftelor și dorințelor, având contacte slabe și rare cu lumea concretă și reală, cu persoana umană. El are iluzia iubirii, și cu atât mai puțin a iubirii adevărate, iar persoana iubită devine, în fond, o proiecție a dorințelor sale, o oglindă în care el se vede în ceea ce are mai josnic și inferior.
Calea cea mai potrivită, pe care o recomandă ascetica ortodoxă, de a lupta împotriva păcatului „formatarii” minții o constituie curățirea inimii, purificarea ei de orice gând și întinăciune trupească.
O constituie descoperirea abisului de taine pe care îl constituie persoana iubită, nu atât din perspectiva vieții ei trupești, oricum limitată în forme și manifestări, ci explorarea adâncului ei interior, profunda ei viață lăuntrică.
O astfel de percepție ridică persoana iubită din aspectul de irațional și animalitate la valoarea ei de univers de taine, ce se așteaptă și se cere descoperit prin iubire jertfelnică.
În acest mod, ea se descoperă pe sine în ceea ce are mai frumos și înalt, bogata ei viață duhovnicească, și se transformă dintr-un „ceva”, un obiect de consum, de astâmpărare a poftelor și de procurare a plăcerilor, într-un cineva, o persoană, o ființă de o bogăție și valoare inestimabilă, o susținătoare și colaboratoare în lucrarea de înduhovnicire a trupului, cu toate poftele și dorințele sale, într-un mediu și suport ideal al unei vieți spirituale înalte, în iubire și dăruire.
