„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”3 min read

Care e sensul poruncii lui Hristos:  „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”?
De ce a zis Domnul că aceia care vor păzi poruncile Lui vor şti de unde vine învăţătura Sa (In 7, 17)?

Dumnezeu este Iubire, Iubirea absolută, care in revărsarea sa covârşitoare îmbrăţişează întreaga creaţie. Până şi în iad Dumnezeu e prezent ca iubire. Dând omului pe măsura capacităţii sale cunoaşterea reală a acestei iubiri, Duhul Sfânt îi descoperă în acelaşi timp calea care duce spre plinătatea existenţei.

Cei care au ajuns la împărăţia cerurilor şi care rămân cu Dumnezeu văd în Duhul Sfânt toate adâncurile iadului, căci în întreaga existenţă nu există loc în care Dumnezeu să nu fie de faţă. „Tot cerul sfinţilor vieţuieşte prin Duhul Sfânt şi nimic din ceea ce este în lumea întreagă nu e ascuns Duhului Sfânt“. „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire”. Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor.

Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată  şi mutilată. N-au cunoscut pe
adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El.

Omul nu poate rămâne în acelaşi timp cu totul în Dumnezeu şi cu totul în lume. Aşadar, el nu poate să-şi dea seama dacă contemplaţia sa a fost autentică sau, din contră, imaginară, decât numai după ce se „întoarce” la amintirea şi simţirea lumii. Dacă, insista stareţul, după o stare duhovnicească socotită drept o contemplaţie dumnezeiască sau o comuniune cu Dumnezeu, nu avem iubire pentru vrăjmaşi şi, prin urmare, pentru întreaga creaţie, e un semn sigur că această contemplaţie n-a fost autentică, altfel spus n-a fost o adevărată comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate fi „răpit” în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest lucru. In stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea” la conştiinţa obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale.

Cele două porunci ale lui Hristos – iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele – sunt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L iubim pe Dumnezeu urându-l în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

Cuv. Siluan Athonitul
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments