Iisus Hristos, Mantuitorul lumii a fost Cel care a dus intai crucea pentru noi.
Dar pentru mantuirea noastra nu a fost numai atat, ca Hristos sa stea pe cruce si noi pe scaune, El sus si noi jos, El sa sufere pentru noi si noi sa ne desfatam sub crucea Lui, El sa bea otet sl fiere iar noi sa ne imbatam de vin, El sa rabde spini si sulita pentru noi, iar noi sa primim cununi de biruinta, El sa privegheze, iar noi sa dormim, El sa-si dea viata pentru noi, iar noi sa luam viata si cinstea semenilor nostri.
Daca Hristos zideste, iar noi daramam, in zadar mai traim.
Daca Hristos aduna, iar noi risipim, spre osanda ne-am nascut.
Daca Hristos sufera, iar noi ne veselim, fara folos traim, caci nu ne mantuim.
Ce trebuie dar sa facem ca sa ne mantuim? Sa facem ce a facut si Iisus Hristos.
Adica sa ducem crucea vietii noastre asemenea Lui.
Auziti ce zice Domnul: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si Sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Nu zice ca tot omul sa-si ia crucea, ci numai “cel ce voieste sa vina dupa Mine”.
Vedeti cat de mare este vointa si libertatea omului? Nici Insusi Hristos nu i-o rapeste.
Apoi: “sa se lepede de sine”.
Cum?
Adica sa se lepede de poftele sale, de placerile trupului sau, de lacomie, de zgarcenie sau de haine scumpe, de voile sale, de trufia vietii acestea si de tot pacatul.
Şi dupa aceea ce sa mai faca? “Sa-si ia crucea sa”. Nu spune sa ia crucea lui Hristos, ci fiecare
pe a sa cruce si s-o poarte. Caci Hristos singur Isi poarta crucea Lui. Adica cei casatoriti sa-si duca crucea vietii de familie, vaduvele – crucea vaduviei, fecioarele – crucea fecioriei, calugarii – crucea pustniciei, bolnavii – crucea suferintei. Iar dupa ridicarea crucii, ce trebuie sa mai faca crestinul?
“Sa-Mi urmeze Mie”– zice Domnul.
Unde? Pe Tabor, unde este atata bucurie si lumina? Nu! Sau la malul Tiberiadei, sa se indestuleze de peste? Nu! Sau in pustie, sa se sature din painile cele inmultite? Nu!
Dar unde sa-I urmeze lui Hristos?
Acolo unde a mers si El, adica acolo, pe Golgota, sau in vazul lumii si al ingerilor.
Şi ce sa faca acolo? Sa se odihneasca de cale? Nu! Sa faca ce a facut si Domnul. Sa se rastigneasca impreuna cu El si alaturi de El, acolo, afara de tabara, ca sa si invieze o data cu El.
Adica sa sufere ocarile oamenilor, sa sufere necazurile vietii, sa biruiasca ispitele trupului, sa primeasca palme si spini pe frunte de la rude, de la prieteni si chiar de la copiii sai, apoi sa moara rugandu-se pentru ei.
Acesta este drumul, aceasta este calea mantuirii si acesta este paharul lui Hristos.
Dar poate cineva ma va intreba: Cand peste tot cresc atatea flori, cand pamantul este plin de atatea roade, de soare si izvoare, de lumina si atatea desfatari, pentru ce ma silesti sa port in spate o cruce atat de grea, sa sufar spini si cuie in toata viata mea?
Oare eu nu am acelasi drept la viata, la fericire pe pamant ca si ceilalti oameni?
Omule, nu-ti fac tie strambatate! Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale lui Iisus Hristos. Şi nici El nu te sileste pe tine sa suferi impreuna cu El si sa te rastignesti alaturi de El. Caci Il auzi ce zice: numai “cela ce voieste sa vina dupa Mine”.
El nu-l sileste pe om, ci numai il cheama. Nu-l trage de mana, dar o viata intreaga il asteapta sa vina la pocainta. Daca voiesti viata, vino. Daca iubesti moartea si lumea, ramai pe loc.
Daca crezi ca nu vei muri si ca vei fi fericit fara Hristos, mergi pe calea cea lata a pierzarii, iar daca “iubesti-viata si doresti sa vezi zile bune” (Ps. 33), sileste-te sa mergi pe calea cea ingusta a pocaintei.
Altul poate iarasi va intreba: Dar pentru ce atata chin suferinta, cuie, spini si cruce pentru Hristos in toata viata aceasta?
Pentru mantuirea sufletelor noastre, caci auzi ce zice mai departe Sfanta Evanghelie: “Cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau – prin desfatari – pierde-l-va el; iar cine isi va pierde sufletul sau – prin necazuri – pentru Mine si pentru Evanghelie, acela se va mantui pe el.
Caci ce va folosi omului de ar dobandi lumea si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?“
(Marcu 8, 35-37).
Deci toata osteneala crestinului pe pamant este spre a-si mantui sufletul sau si a dobandi viata vesnica.
Sufletul este scanteia lui Dumnezeu in trupul omului, este comoara ascunsa in tarina acestei vieti.
Şi cine reuseste sa afle aceasta comoara, acela a aflat totul.
Cine reuseste sa afle pe Hristos in sufletul sau, prin credinta si fapte bune, acela a dobandit sufletul sau si se face mostenitor al vietii de veci.
Sufletul se primeste de la Dumnezeu prin zamislire.
Se curata de pacatul stramosesc prin baia botezului, se pastreaza curat prin pocainta si fapte bune.
Fericit cel ce stie cum sa-si mantuiasca sufletul sau.
Fericit cel ce-si duce cu rabdare crucea vietii sale.
Fericit cel ce voieste si se sileste sa mearga pe calea cea stramta, care duce la Hristos!
Parintele Iachint al Putnei
