Rugaciunile noastre4 min read

    Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale si ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.
In asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă
aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum.
 Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu? A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din

credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui.

Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.
Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu?
 Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu.
De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.
Mai sunt şi alte feluri în care Dumnezeu este „absent”. Atât timp cât noi înşine suntem reali, atât timp cât noi suntem cu adevărat noi înşine, Dumnezeu poate fi prezent şi poate face ceva cu noi. Insă
din clipa în care încercăm să fim ceea ce nu suntem, nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am devenit nişte fantome, nişte prezenţe fără realitate, de care Dumnezeu nu Se poate apropia.
Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în interiorul acelui loc numit împărăţia lui Dumnezeu.
Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este împărat şi că trebuie să ne predăm Lui. Să ne îngrijim măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nu suntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni?
 Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul cel de mult preţ. Dar cum altfel l-am putea dobândi?
Dar vrem cu adevărat să-1 dobândim?
Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit?
Intr-o axiomă a lumii antice:
Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni”.Mt. 13,46.
Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către
Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia
singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-1 înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de
albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre.
Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.
Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine:
pe cine învinovăţim de fapt?  Intotdeauna îl învinovăţim pe El, de fiecare dată îl acuzăm pe El, fie
că I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea fiilor oameni: îl acuzăm că este absent, că nu este
niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat.
Uneori suntem ceva mai evlavioşi” (dar mai mult în ghilimele) şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia”. Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători, încât îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!
Nu este acesta adevărul?
Pe când eram un tânăr preot, după o predică, una din multele pe care le-am ţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un om neobişnuit de rău”.
I-am răspuns: „Sunt, desigur, un om rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?”
Atunci ea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păcatele, încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit la rândul dumneavoastră!”
Bineînţeles, şocanta descriere a gândurilor şi atitudinilor rele de care vă vorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nu pe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi, într-o măsură oricât de mică, şi voi.
Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea ce Ii putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi – prin pocăinţa noastră şi în mila şi iubirea Lui. încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu rieîndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să. ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii.
Iar tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă – dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.
Sf Antonie de Suroj-Scoala rugaciunii
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments