Ap. II Petru 1, 10-19
Fraţilor, siliţi-vă cu atât mai vârtos să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veţi greşi niciodată.
Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos.
Drept aceea, vă voi aminti pururea de acestea, cu toate că le ştiţi şi sunteţi întăriţi întru adevărul în care staţi. Socotesc, dar, că este drept, câtă vreme sunt în acest cort, să vă ţin treji, prin aducerea aminte, fiindcă ştiu că degrabă voi lepăda cortul acesta, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea, pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri.
Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste şi slavă atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit».
Şi acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt.
Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua, şi Luceafărul va răsări în inimile voastre.
Pericopa de astăzi face parte dintr-un context lărgit în care se insistă pe nevoia părtășiei cu
Dumnezeu (1,4) după ce în prealabil s-a inițiat lupta despătimirii (1,5-8), adică sinergia omului cu harul lui Dumnezeu – împreună lucrare ce-și găsește împlinirea în virtuțile amintite, căci nu se poate ajunge la taina unirii omului cu Bunul Dumnezeu decât la finele unui proces amplu de sfințire neîntreruptă prin practicarea virtuților.
Transpare în apostolul acesta o grijă pastorală ce alimentează precauția în fața tăvălugului profeților mincinoși din vremea respectivă proveniţi din „întinările lumii” (2,20) care urmăreau să dezbine Biserica lui Hristos, acuzându-i pe apostoli că ar influența negativ credincioșii cu privire la tema revenirii Domnului, datorită faptului că ea tot întârzie să apară (3,3-4).
Orice învățătură potrivit căreia Domnul Iisus trebuie să reapară pe nori este deci o mare minciună, spuneau cu nerușinare aceștia. În apostolul de astăzi, sfântul Petru tocmai pe această asumare a dreptei credințe pune accentul, de aceea le poruncește cititorilor săi să-și temeinicească chemarea lor de creștini întru adevărul de credință predicat de sfinții apostoli sub călăuzirea Duhului Sfânt (1,10-12).
Ei au fost chemați și aleși de Domnul (1, 10), ceea ce coincide cu ideea necesității confirmării alegerii printr-o despătimire continuă. Dacă se vor angaja în această luptă duhovnicească cu toată ființa lor, atunci nu vor greși niciodată voit, doar involuntar. În felul acesta, sfârșitul luptei lor va fi încununat cu dobândirea Împărăției Cerurilor, nădejdea mântuirii noastre (1, 11). Străduința apostolului chiar și în ultimul ceas al vieții sale (1,13) de a-i încredința pe creștini cu privire la adevărul Evangheliei, ne amintește de dragostea cu care Mântuitorul le adresează ultimele învățături tainice apostolilor Săi, în cuvântarea de despărțire de dinaintea Patimii Sale (In. 14-17).
Pentru a întări și mai mult adevărul de credință mărturisit cu jertfa propriei vieți, apostolul Petru îi încredințează pe cititori că învățătura predată de dânsul nu are la bază formule de inspirație lumească (1, 16) ci însăși descoperirea venită din partea Domnului Iisus Hristos pe muntele Schimbării la Față, unde el a fost martor ocular (1, 17-18).
Schimbarea la Față înseamnă descoperirea dumnezeirii lui Iisus, astfel că apostolul Petru încearcă să valorice la maxim evenimentul descoperirii slavei divine de pe Tabor care Îl confirmă clar pe Hristos ca Domn și Răscumpărător, în perspectiva combaterii învățătorilor mincinoși despre care am amintit mai sus. Astfel că, evanghelia propovăduită de el este de obârșie dumnezeiască, nicidecum prin măiestria retorică a înțelepciunii omenești, despre care amintea sfântul apostol Pavel (1 Cor. 2, 4).
Ceea ce-a înțeles Petru pe muntele Tabor le transmite și lor, anume că, Hristos Domnul având aceeași cinste și slavă cu Tatăl, ne oferă nouă cale liberă spre comuniunea cu El, ca împreună cu Fiul să fim părtași slavei Tatălui (1, 17). Iar din acest punct, înțelegem că avem nevoie de o creștere continuă în cunoașterea Domnului Iisus (1, 19) strict urmată de rodirea virtuţilor ca semn al curăţirii trupului nostru păcătos (1, 9) făcând temeinică chemarea şi alegerea noastră (1, 10) întru promisiunea moştenirii veşnice a Împărăţiei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (1, 11).
Finalitatea păstrării învățăturii de credință nealterată întru practicarea neîntreruptă a virtuților, este dată de nevoia răsăririi întru sufletele noastre a „Luceafărului de ziuă” (1, 19), a “Soarelui dreptății” (Mal. 3, 2), a „Răsăritului-cel-de-Sus” (Za. 3, 8; Lc. 1, 78).
Este vorba despre luminarea întunericului necunoștinței noastre de Lumina necreată a Domnului Iisus, căci cuvântul grecesc anatolē care înseamnă “răsărit”, poate însemna în contextul de față acțiunea prin care Dumnezeu cercetează poporul Său prin dragostea Domnului nostru Iisus Hristos.
Răsăritul-cel-de-Sus când intră cu razele sale străluminoase în întunericul cel mai din afară al sufletului nostru, atunci iubirea față de Dumnezeu și oameni pe veci nu mai poate să apună. A răsărit un astfel de Soare, dragă cititorule și în viața ta? Amin.
Preot Cătălin VARGA–Parohia Jichișul de Jos
