Vindecarea robului sutaşului-Duminica a IV a dupa Rusalii7 min de citit

 Evanghelia acestei duminici îl pune în faţa noastră pe sutaşul din Capernaum, cu multă învăţătură.
Sutaşul din Capernaum stă în faţa noastră, în primul rând, ca o pildă de smerenie. El era ofiţer roman, era reprezentantul unei uriaşe împărăţii. Vulturul roman stăpânea pe atunci lumea. Sutaşul era reprezentantul acestei puteri, trimis într-o ţară de supuşi străini. Iată tot atâtea lucruri care ar fi putut face din sutaşul acesta un om plin de trufie şi mândrie, cum desigur vor fi fost ceilalţi camarazi ai lui. El însă se prezintă atât de smerit şi se intitulează „nevrednic“.
În al doilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de iubire. Bolnavul, pentru care umbla pe drumuri şi pentru care Îi cerea Domnului cu lacrimi în ochi tămăduire, nu era nici fiul său, nici fiica sa, nici rudenia sa, ci era servitorul său. Şi, când ne gândim că în acele vremuri servitorii erau robi, fiind vânduţi şi cumpăraţi cu bani, ca nişte vite… Iată ce pildă de iubire a aproapelui său a arătat sutaşul.
În al treilea rând: sutaşul din Capernaum este o pildă de credinţă vie şi tare. El credea şi se încredea din tot sufletul său în Mântuitorul, în puterea şi în ajutorul Lui. Această credinţă l-a plecat să-L caute pe Iisus; şi această credinţă a ajutat tămăduirea slugii sale.
Vom spune însă că toate aceste virtuţi ale sutaşului au ieşit dintr o alta, din a patra: din cunoaşterea stării sale celei păcătoase şi nevrednice. Eu cred că centrul de greutate al evangheliei sunt cuvintele: Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! Eu sunt un biet păcătos! N-am nici un merit să fiu ascultat!
Din această cunoaştere a stării sale a ieşit smerenia, iubirea şi credinţa sa. Din această cunoaştere a stării celei păcătoase a ieşit şi mântuirea lui Zacheu. Şi iese şi mântuirea noastră. Începutul mântuirii noastre este – trebuie să fie – cuvintele sutaşului: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu! Doamne, sunt un păcătos, sunt cel mai mare păcătos! Casa sufletului mi s-a ruinat, haina mi s-a pătat…
Din cunoaşterea stării noastre celei păcătoase iese smerenia noastră în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu smereşte mai mult, zice un Sfânt Părinte, decât cunoaşterea păcatului. Din această cunoaştere ies şi lacrimile de căinţă; iese alergarea noastră la Crucea Mântuitorului, iese credinţa şi mântuirea noastră.
Însemnaţi-vă bine un lucru: cel dintâi cuvânt ce l-a grăit Dumnezeu către cel dintâi om a fost întrebarea: Adame, unde eşti?… În ce stare te afli? Cu această întrebare a trezit în el cunoştinţa stării sale celei păcătoase.
Până nu se trezeşte în om această cunoştinţă, carul mântuirii stă pe loc. Pe calea mântuirii se păşeşte cu doi paşi. Un pas îl face cunoaşterea stării noastre celei păcătoase… cunoaşterea tot mai adâncă şi mai adâncită că noi nu preţuim nimic. Suntem nişte bieţi păcătoşi, smeriţi şi neputincioşi.
Celălalt pas îl fac credinţa şi încrederea noastră tot mai mare şi mai adâncită în dragostea Mântuitorului, în ajutorul Lui, în Jertfa Lui cea Scumpă şi Sfântă.
Înaintând pe calea mântuirii, noi trebuie „să scădem“ mereu, cum zicea Ioan Botezătorul, iar Domnul „să crească“. „Eul“ nostru, vrednicia noastră trebuie să se topească mereu în strălucirea Crucii de pe Golgota.
Începutul mântuirii e cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor, dar să băgăm de seamă că satan umblă şi aici să atragă pe calea lui acest început. Satan le şopteşte păcătoşilor treziţi că sunt prea păcătoşi pentru a fi iertaţi şi mântuiţi. Spuneţi oamenilor să se ferească de această ispită. Oricât de păgân şi de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, nu te teme! Mântuitorul te iubeşte şi te primeşte aşa cum eşti.
De la tine nu se cere altceva decât să te laşi doborât şi îngenuncheat de greutatea păcatului şi, cu credinţa sutaşului, să-L rogi pe Mântuitorul, zicând: Mântuitorule, Doamne, în casa trupului meu zace un bolnav iubit, care cumplit se chinuieşte…, sufletul meu s-a îmbolnăvit în păcate cumplite şi grele… şi nimeni nu-l poate tămădui, decât Tu, Doctorul cel mare al sufletelor noastre. Pe Tine, Doamne, Te rog şi în faţa Ta stau, ca să primesc iertare, milă şi tămăduire.
O, ce lucru minunat mai văd eu, pe lângă aceste învăţături, în evanghelia cu sutaşul! Un căpitan de armată, la a cărui poruncă tremurau o sută de oameni, stă smerit în faţa Mântuitorului şi se roagă pentru el şi pentru robul lui. Ochii mei se umplu de lacrimi când mă uit la chipul sutaşului şi mă gândesc la cei mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ de prin cazărmi şi cancelarii, care – cuprinşi de păcatul trufiei – înjură pe bunul Dumnezeu, înjură tot ce are sufletul mai scump şi mai sfânt.
Sutaşul „păgân“, din evanghelia de mai sus, stă ca o mustrare pentru mulţi, mulţi slujbaşi „creştini“ din zilele noastre.
O, ce lucru plăcut şi binecuvântat este un slujbaş care-L cunoaşte pe Domnul şi se face el însuşi un vestitor al Domnului! Acela de o mie de ori poate stăpâni poporul mai uşor şi mai bine decât cel care crede că trebuie să stăpânească cu puterea şi cu… înjurăturile.
Un ofiţer vorbea odată cu un prieten al său – un bun creştin – despre viaţa militară. Între altele, prietenul ofiţerului întrebă:
– De ce se folosesc aşa de mult înjurăturile şi în armată?
– O, dragul meu, răspunse ofiţerul, în armată fără înjurătură nu merge lucrul!
– Va fi, dar eu cunosc un ofiţer care nu folosea niciodată înjurătura şi totuşi lucrul lui mergea bine de tot.
– Mi-ar plăcea să-mi spui cine este un astfel de ofiţer.
– Apoi, acest ofiţer a fost, dragul meu, căpitanul din Capernaum, căci el zicea despre ostaşii lui că dacă unuia dintre ei i-ar zice numai atât: „Mergi!“ – acela merge; şi altuia: „Vino!“ – şi vine (Matei 8, 9).
Doară nici într-o tagmă nu pătrunde aşa de greu vestirea mântuirii sufleteşti decât în lumea slujbaşilor şi a militarilor. De ce? Pentru că aici lucrează mai cu putere ispita trufiei. Când se vede omul poruncitor peste alţii, îl fură ispita trufiei. Nu-l lasă trufia să îngenuncheze şi să se smerească în faţa Crucii Mântuitorului.
Sutaşul din Capernaum este şi o învăţătură despre cum să se poarte stăpânii faţă de slugi. Sutaşul îşi iubea sluga ca pe copilul său. Sluga, slujnica şi ucenicul trebuie să fie în casa stăpânului ca şi copiii lui. Stăpânilor, zice Apostolul Pavel, daţi slugilor voastre ce le datoraţi şi ce li se cuvine, ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer (Col. 4, 1)… Feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului (Efeseni 6, 9).
Aşijderea, slugilor le zice Apostolul Pavel: Slugilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti (…). Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte slugi ale lui Hristos, care fac din inimă voia Lui. Slujiţi le cu bucurie, ca Domnului, nu ca oamenilor (Efeseni 6, 5-7).
Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments