Trăim într-o vreme în care, deşi oamenii sunt tot mai încurcaţi la minte cu tot felul de gânduri şi păreri, se dă tot mai puţină atenţie lumii interioare. Dar de la gând încep toate – şi lucrul acesta l-au înţeles cel mai bine luptătorii cu armele duhului. Mă refer la războiul gândurilor, la căderile pe care le au oamenii prin gânduri și la exigenţele Evangheliei, de felul cuvântului pe care îl spune Mântuitorul: „Curăţiţi partea dinlăuntru a paharului” Matei 23:26.
Cum să procedăm concret, care ar fi calea pe care trebuie să o urmăm ca să curăţim inima noastră de patimi şi să nu ne mulțumim doar cu a mărturisi la spovedanie de fiecare dată aceleaşi lucruri?
Este, într-adevăr, o problemă esenţială. O problemă care pleacă de la faptul că suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, victime ale unei perspective dominant exterioare a lucrurilor, materialiste, aș spune. Am căzut aproape toți – şi credincioşi, şi cler, şi popor, şi ortodocşi, şi neortodocşi – am căzut sub această presiune şi nu mai dăm importanţă la ceea ce este înlăuntru, nevăzut, la ceea ce nu prinde cheag, gest, act, atitudine materială. Or, dacă ne întoarcem la dumnezeieştile Evanghelii, şi mai ales după aceea, dacă urmărim toată Tradiţia răsăriteană, care este exprimată atât de închegat în monumentele literare binecunoscute (în Paterice, în Filocalii, în Vieţile Sfinţilor, până la literatura mărturisitoare contemporană nouă), vedem că războiul se duce înlăuntru – „războiul nevăzut”, cum spunea Sfântul Nicodim Aghioritul, şi Părinţii în general. Războiul se duce la nivelul gândului, la nivelul deciziei lăuntrice. Dar pentru asta trebuie multă conştiinţă de sine, o profundă cunoaștere a lumii tale lăuntrice. Oamenii să se oprească asupra sinelui, să se oprească din vâltoarea aceasta extraordinară, să opună rezistență acestui aspirator uriaș care-i absoarbe continuu și complet înspre afară. Nu este simplu.
Acuma, noi înşine, dacă stăm şi reflectăm un pic, ne dăm seama că, într-adevăr, miezul lucrurilor este duhovnicesc, este sufletesc, este gând, este suflu, este intenţie. Noi ştim că dumnezeieştile Evanghelii promovează ceea ce putem numi nu o morală a faptelor, ci o morală a motivaţiei faptelor, deci a gândului care generează fapta, ceea ce este extrem de important. Și putem verifica şi noi în propria noastră experienţă, puţină câtă este, că, de fapt, gândul care generează fapta face ca fapta să fie bună sau să fie rea, să fie ziditoare sau să fie demolatoare. Acelaşi lucru, în funcţie de gândul care îl generează, poate fi în egală măsură o virtute sau poate fi un păcat. Şi atunci înţelegem că jocul major este acolo, la nivelul gândului – dar e foarte greu să ne sustragem presiunii explozive a culturii materialiste care ne-a cuprins aproape pe toți.
Iată, şi noi investim atât de mult în afară: în imagine, în vizibilitate, în presă, în televiziune: „Să se vadă, să se vadă!”, şi evident că ne îngrijim foarte mult de ceea ce se vede şi nu ne mai îngrijim de ceea ce nu se vede. Dar un om atent, chiar cineva care nu este neapărat aşezat în cele bisericeşti şi în cele creştineşti, poate să ne „citească”, că, de fapt, în grija noastră pentru imagine se ascunde un gând lăuntric rău, că noi vrem să plăcem oamenilor, nu vrem să plăcem lui Dumnezeu. Iată cum ne trădăm noi înşine. Dumnezeieştile Evanghelii, într-adevăr, ne trimit la partea dinlăuntru a paharului. Discursul Mântuitorului Hristos, în ansamblul lui, priveşte această zonă unde se nasc gândurile, unde se nasc intenţiile, unde se motivează faptele noastre și atitudinile noastre. Acolo se motivează. Lupta cea mare se dă acolo – acolo se încuibează şi patimile noastre, acolo se înrădăcinează şi virtuţile noastre: la nivelul inimii, la nivelul gândului ascuns, şi acolo se generează duhurile care ne stăpânesc, care pot fi, de cele mai multe ori, rele. Iată, din păcate, duhul leneviei, duhul lăcomiei, duhul desfrânării, duhul trufiei, duhurile nenumărate și spurcate. Tot acolo se aşază şi Duhul lui Dumnezeu.
Cultura noastră, cultura Evangheliei, şi în mod special cultura Bisericii Răsăritene este o cultură a lăuntricului. Şi mă bucur că puneţi în discuţie această problemă, pentru că, într-adevăr, cred că aceasta ar fi una din replicile majore şi foarte necesare pe care trebuie să le dăm astăzi lumii: că pentru noi, cei din Biserică, cei care suntem Biserică, cei ce mărturisim că suntem Biserică a lui Dumnezeu, important este nu ce se vede, important este ce nu se vede. Important este ce e în lăuntrul omului. Cu gândul omului poți să răstorni lumea asta. Şi avem, sigur, mărturia aceasta de la Paterice, de la Părinţii pustiului, de la pustnicii de astăzi din mănăstiri, din munţii noştri, de la Sfântul Munte Athos, care, înlăuntrul lor, după ce se curăţă de tot bombardamentul acesta al gândurilor, în duhul lor cuprind lumea întreagă. Cred că asta este una din problemele majore. Trebuie să arătăm lumii prin felul cum vieţuim, prin felul cum trăim, prin felul cum ne mişcăm, că pentru noi inima contează, cultura lăuntrului, a interiorului.
„Unde nu este luptă cu gândul, omul e deja cucerit de faptă”
Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul. Şi vin trei fraţi ca să cerceteze obştea şi cer binecuvântare de la Stareţ ca să-i lase să vadă toate chiliile Părinţilor. Şi Stareţul zice celui care-i îndruma: „Numai la nebunul ăla să nu te duci cu ei”. Dar ei au simţit că s-au dus peste tot şi n-au descoperit ce căutau. Până la urmă au plecat fără să-l vadă. Şi Părintele Stareţ s-a întrebat: „Măi, daʼ de ce-au vrut aceşti Părinți să se ducă la fratele?”. S-a dus atunci el, şi-l găseşte pe frate făcându-şi lucrarea sa duhovnicească, dar când a văzut că intră Stareţul, a început să râdă prosteşte, cum râdea de obicei. Şi-i zice Starețul: „Nu mă mai amăgeşti! Care-i lucrarea ta? Ce faci tu aici în chilie?”. Şi atunci i-a spus: „Eu, de dimineaţă, când mă scol, am în faţa mea două coşuleţe şi mai multe pietricele. Când îmi vine un gând bun, pun o pietricică în coşuleţul din dreapta; când îmi vine un gând rău, pun o pietricică în coşuleţul din stânga. Şi dacă până seara se adună mai multe pietricele în coşuleţul cu gânduri rele, nu mănânc în ziua aceea”.
Ca să înţeleagă cineva la ce nivel se duce lupta! Ia să-şi propună cineva din lume, ca noi, să consemneze de-aşa manieră gândurile! N-ar putea să facă faţă nici cinci minute, darămite o zi întreagă, la câte gânduri trec prin minţile noastre. O avalanşă! Mintea noastră este ca un univers plin de meteoriți, cum zic Părinţii, este o răspândire, o risipire permanentă. De altfel, tot Părinţii definesc lumea ca o risipire. „Ce este lumea? O risipire”, zice un Avvă.
Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să reflectăm asupra lucrurilor. Bătălia acolo trebuie dată şi bătălia acolo trebuie câştigată.
Că dacă te-a biruit vrăjmașul la nivel de gând, după aceea eşti rob.
Părintele Constantin Coman
Sursa Familia ortodoxa
CategoriiSfaturi crestine
