PREDICA LA DUMINICA A VIII-A DUPĂ RUSALII13 min read

Duminica a opta după Pogorârea Sfântului Duh, numită şi aceea a „Înmulţirii pâinilor” îşi găseşte expresia în Evanghelia de la Matei, capitolul 14, versetele 14-22 şi împreună vom lua aminte la textul Evangheliei, pe care tot împreună vom încerca să-l analizăm:

„În vremea aceea, Iisus, ieşind, a văzut mulţime mare şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare».
Iisus însă le-a răspuns: «N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce!».
Iar ei I-au zis: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti».
Şi El a zis: «Aduceţi-Mi-le aici!» Şi, poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.
Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns ră-măşiţele de fărâmături, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.
Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.”

Ţineţi minte că Duminica trecută am lăsat Evanghelia la locul în care Domnul mergea prin sinagogi, propovăduind Evanghelia şi, trecând prin popor, vindeca pe cei bolnavi şi îi întărea pe aceştia.
Iată că activitatea aceasta a Domnului se reia şi astăzi înaintea ochilor noştri, pentru că ne spune Evanghelia că Domnul „a văzut mulţime mare şi I s a făcut milă de ei şi a vindecat pe toţi bolnavii lor”. Cu alte cuvinte, mulţime multă s-a apropiat de Domnul purtându-şi bolnavii, purtându-şi-i pe acei care, neputându-se purta singuri, veneau la Hristos cu aceeaşi credinţă cu care întotdeauna bolnavii Îl întâmpinau pe Dumnezeu, pe Dumnezeul Întrupat, convinşi că de la El poate să le vină sănătatea.

Dar tămăduirea aceasta a durat ceva mai mult decât în mod obişnuit, pentru că – ne spune Evan-ghelia – „i-a vindecat pe toţi bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă dru-mul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare»”, semn că Domnul făcea vindecările undeva între sate, în afara cetăţii lor, tocmai pentru ca nimic din ceea ce face să nu pară spectacular. Şi poate că-L vor fi surprins tot într-un moment din acesta în care-şi învăţa ucenicii. Şi poate că vreunul dintre ei, vindecat, se întorsese în cetăţile dimpre-jur, predicând şi anunţând că, iată, Vindecătorul Se află printre ei.

Locul pustiu şi ceasul târziu îi face pe ucenici să intervină. Nu oamenii îi cer lui Hristos să le dea să mănânce. Vorbindu-le Domnul, ei aproape că se săturaseră. Înţeleseseră înainte de vreme cu mult că omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu tot cuvân-tul bun ce iese din gura lui Dumnezeu. Dumnezeu era de faţă, cuvântul cel bun pleca către dânşii şi fără îndoială că foamea aceasta fizică fusese un pic îndepărtată tocmai prin săturarea de Cuvântul lui Dumnezeu, de încercarea de săturare prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Domnul face o mică glumă, dacă ne este îngăduit să spunem astfel. El zice Apostolilor: „Nu trebuie să se ducă nicăieri. Daţi-le voi să mănânce!” Şi fără îndoială că şi noi am fi perceput eronat ca şi ucenicii, dacă Domnul ne-ar fi spus şi nouă să aducem pâine şi să aducem peşte şi să aducem de mâncare pentru oameni. Ori Hristos nu spusese aceasta. Dar spusese: „Predicaţi-le şi voi într-atât de bine încât să nu flămânzească. Şi starea lor aceasta de priveghere în aşteptarea Cuvântului Meu şi în aşteptarea tămăduirii pe care Eu o dau să se prelungească, fără ca ei să mai simtă nevoia de hrană”.

„Unde este Dumnezeu, este Raiul” spun Sfinţii Părinţi. Iar în raiul acesta pe care Hristos îl adusese în pustie, prin Cuvântul Său şi prin vindecările pe care le făcea, în raiul acesta al ascultătorilor de Dumnezeu şi al vindecaţilor de Dumnezeu, foamea n-avea ce căuta. Ucenicii însă se vădesc a fi din nou oameni practici, pescari; pescari învăţaţi cu foamea, dar, în aceeaşi vreme, mereu preocupaţi ca ea să nu se prelungească. Şi intervenţia lor este de bun augur pentru că, iată, ea-I îngăduie lui Dumnezeu să Se arate încă o dată şi încă o dată în toată mărirea Lui. Pentru că Domnul ia cele cinci pâini şi cei doi peşti, pe care le ceruse să-I fie aduse, şi, ridicând ochii spre cer, binecuvântează şi, frângând, dă ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor.

Este, fără îndoială, una dintre icoanele cele mai corecte ce le vom privi vreodată despre Sfânta Împărtăşanie. Nu putem vorbi că aici este instituirea Sfintei Euharistii. Fără îndoială ea se face la Cina cea de Taină, în Joia cea Mare, dar gesturile pe care Domnul le-a exersat, dacă vreţi, în ochii ucenicilor cu această ocazie, le-a exersat tocmai pentru ca ei să-i poată învăţa pe ucenicii lor să le facă, ucenici care la rândul lor să ne înveţe pe noi, purtători de har, preoţi ai lui Hristos, arhierei, preoţi sau dia-coni, până la sfârşitul veacurilor.

Pentru că, luaţi aminte, iubiţilor! Treceţi cu privirile duhovniceşti dincolo de catapetesme în cadrul Sfintelor Liturghii şi veţi vedea preotul că, luând pâinea, o binecuvântează, o frânge şi o dă spre mâncare în Numele lui Iisus Hristos. Îl dă pe Hristos, în Numele lui Hristos, tuturor acelora care cred în Iisus Hristos.

Este extraordinară lecţia pe care Domnul o dă, pentru că, dincolo de smerenia cu care face înmulţirea pâinilor, El cere, dacă vreţi, o disciplină şi o ierarhie; o disciplină pentru că, iată, nu îngăduie ca oamenii să se repeadă fiecare să ia pâinea cum îl taie capul – aviz acelora care n-au priceput aceasta! – şi pâinea binecuvântată nu o dă fiecăruia în parte, ci o dă ucenicilor şi ucenicii, la rândul lor, o dau cetelor aşezate. Evanghelia de la Marcu face aproa-pe o poezie din acest punct. Spune că oamenii stăteau cete, cete, şezând pe iarba verde. Ori fiecare ceată are un conducător şi fără îndoială că ucenicii vor fi dat conducătorilor cetei pâinea cea frântă pen-tru a mânca din ea şi a se sătura.

Aşa este în Biserică şi astăzi. Hristos Se frânge pe Sine, dându-Se în mâinile ucenicilor Săi şi ucenicii dau mai departe celor flămânzi de Hrana aceasta fără de asfinţit, care este Trupul cel tainic al lui Hristos, Trupul şi Sângele Său, Sfânta Euharistie. Nimeni din mulţime nu se poate repezi să fure din Potir Împărtăşania.

Iată că, dincolo de această înmulţire a pâinilor, minunea este mult mai mare în faza ce urmează, pentru că, ne spune Evanghelia: „au mâncat toţi şi s-au săturat”. Nu-i mare minunea înmulţirii pâini-lor. Este mare minunea săturării oamenilor cu puţinile pâini pe care le aveau. Este minunea cea mare a saţietăţii care intră între oameni. Hristos Se vădeşte iarăşi Domnul belşugului, sau, cum spunea un teolog român, literat de altfel, părintele Nicolae de la Rohia, Nicolae Steinhardt: Hristos Se vădeşte a fi iarăşi un boier darnic cu argaţii lui, pentru că şade la masă cu ei, ospătându-se din ceea ce El le dăruieşte.

Şi, mâncând toţi, se satură. Şi mai mult decât atât: le mai şi rămâne. Din ceea ce nu era le rămân rămăşiţe de fărâmături din darul lui Dumnezeu. Numărul mare al credincioşilor, al oamenilor care se bucuraseră de înmulţirea pâinilor şi se săturaseră de ele, ne arată că, într-adevăr, săturarea lor este minunea din pilda de astăzi, şi nu înmulţirea pâinii neapărat.

Reacţia Domnului este însă una de pedagog încă o dată, pentru că „îndată după aceea Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor”. Fără îndoială că mulţimile, văzând minunea şi săturându-se, vor fi mâncat cu lacrimi pâinea aceasta, pentru că era prima dată în viaţa lor când vedeau aşa ceva. Şi, mai mult decât atât, se pare că tot ceea ce se răsfrângea asupra lui Hristos de acum se răsfrângea şi asupra celor care aduse-seră pâinea în numele lui Hristos. Şi fără îndoială că oamenii se porniră să-i caute pe Apostoli, să-i atingă, să-i asculte. Acum se împlinea cuvântul Domnului: „Daţi-le voi să mănânce!”. Ucenicii, dându-le lor să mănânce, ajunseseră asemeni Învăţătorului, dintre cei obligaţi să înmulţească pâinea Cuvântului prin harul pe care Hristos îl dăruia.

Domnul mai rămâne o vreme, temperând oarecum mulţimile, iar ucenicii trec pe malul celălalt. Şi trec parcă dincolo de toate mările timpului, până în zilele noastre. Şi ne învaţă pe fiecare dintre noi că suntem obligaţi – mai cu seamă preoţii – să dăm noi din Cuvântul lui Dumnezeu pentru săturarea mulţimilor; să dăm noi din Trupul şi Sângele lui Hristos pentru săturarea celor însetaţi de viaţa veşnică.

Minunea aceasta a înmulţirii pâinilor se repetă, dacă vreţi, la fiecare Liturghie. Şi se repetă cu fiecare moment greu prin care trecem în viaţă şi Hristos este cu noi, dăruindu-ne din pâinea bucuriei, dar şi din pâinea întristării, a acelei pâini pe care Dosoftei Mitropolitul o pomenea în Psalmii lui David, pe ca-re-i tradusese şi-i diortosise astfel:
„C-am mâncat pâine de zgură
Cu lacremi în băutură”.

Pâinea de zgură şi lacrimile din băutură, din păcate, ne-au venit în istoria neamului nostru mai des decât celelalte pâini albe şi celelalte băuturi îmbietoare. Dar în pâinea aceea era Hristosul nostru, Dumnezeul nostru, Cel care pentru noi şi pentru mântuirea noastră, iată, a înmulţit de fiecare dată pâinile, chiar şi pe acestea care au făcut hrana noastră cea de toate zilele.

Că întotdeauna a fost conştiinţa aceasta între oameni, ne-o dovedeşte o poezie scrisă nu foarte de multă vreme în urmă, dar trăită de autorul ei, Andrei Ciurunga, cel care, născut la Cahul, în 1920, avea să vadă Balta Brăilei şi Gherla, cu muncă silnică, şi care publică, după 1989, un volum de „Memorii optimiste”. Poezia pe care însă vreau să o pun ca otpust, dacă vreţi, al cuvântului nostru de astăzi se cheamă „Rugăciune pentru osândiţii căzuţi” şi este apărută în volumul „Memorii optimiste” de la Bucureşti, în Editura Fundaţiei Culturale Române, în 1992, veţi vedea că veţi identifica înmulţirea pâinilor şi-n poezia aceasta:

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii,
Ce se înalţă tremurând în grai
Şi urcă până sus, pe scara lumii,
Spre scaunul pe care ştiu că stai.

Îngenuncheaţi pe lanuri secerate
Rugămu-ne, Stăpâne de Apoi,
Să-i vindeci cu azur şi bunătate
Pe duşii prea devreme dintre noi.

Ei au plecat cu rănile deschise
De sub înalte maluri ce se rup,
Cu visele din gând făcute trup
Cu rănile din trup făcute vise.

Şi până ieri ni i-am avut alături
Au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,
Au dat tribut aceloraşi lopeţi
Şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

La masa cu castroane uniforme
Au luat şi dânşii ciorbele la rând,
Dar prăbuşiţi sub cizme şi sub norme
S-au desfăcut de lanţuri mai curând.

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia
Şi, dacă-i culci în raiul Tău de flori,
Să pui ca pe morminte doi bujori
Pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

În ochii goi, plecaţi fără lumină,
Sădeşte câte-un pui de viorea.
Ei pot stropi toată grădina Ta
Cu cât au plâns aici, pe rogojină.

Şi gurilor care-au strigat în stradă
Că vin blesteme mari peste norod,
Mai caută-le, Doamne, prin livadă,
Câte-un cireş întârziat sub rod.

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte
Şi, de ruşine, poate, nu Ţi-au spus…
De-aceea Te rugăm să-i laşi, Părinte,
Să bea din Calea Laptelui de sus.

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,
În loc de mămăligă ai putea
Să le împărţi la masă luna Ta
Şi să sădeşti o altă lună mâine.

Iar sfintelor căzute-n rugăciune:
Mame, surori, logodnice, soţii,
Poartă-le paşii către morţii vii,
Să le găsească gropile comune.

Şi dă-le tot alinul, toată mierea
Din farfurii, nescriselor Scripturi,
Izvoarele pe frunte, din păduri,
Şi din adânc, în suflete, puterea.

Înghenunchind pe lanuri secerate
Sau la troiţe scunde de trifoi,
Se roagă, Doamne, într-un glas cu noi,
Un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu senin
Şi miluieşte-i cu odihnă blândă
Pe cei ce-au dus a crucilor osândă
Şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.”

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments