PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DUPĂ RUSALII8 min read

Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în Duminica a cincea după Pogorârea Sfântului Duh, Duminică în care Sfinţii Părinţi au rânduit să luăm aminte la un moment din viaţa Mântuitorului, cuprins în Evanghelia de la Matei, capitolul 8, versetele 28-34 şi capitolul 9, versetul 1. Să vedem ce ne spune această Evanghelie:
„În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi dernonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: «Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?»
Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: «Dacă ne scoţi afară trimite-ne în turma de porci». Şi El le-a zis: «Duceţi-vă!» Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci.
Şi, iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus cele întâmplate cu demonizaţii. Şi, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarealui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa.”
Evanghelia de la Matei vine să ne vorbească despre acest episod al dezdrăcirii unor oameni. Ce se întâmplă, aşadar, în Gadara? Domnul, intrând, descoperă doi îndrăciţi care stăteau goi, ascunşi în morminte şi mai ales se manifestau cu tulburări mari la adresa celor din jurul lor, care ar fi trecut pe drumul vecin cimitirului, pentru că nu puteau să stea decât în morminte în afara unui cimitir. Şi iată că Domnul vine să dea încă o lecţie de mărimea lui Dumnezeu, pentru că întâlnirea cu îndrăciţii aceştia făcea parte, fără îndoială, din planul iconomiei lui Hristos pe pământ.
Ce se întâmplă? – pentru că e minunat episodul. Cu toată prezenţa diavolului aici, icoana este a iubirii lui Dumnezeu, pentru că diavolii întreabă: „Ce ai cu noi, Iisuse, fiul lui Dumnezeu?” Îl identificaseră, îi surprinseseră. Diavolii nu pricepeau taina Fecioarei Maria şi a fecioriei ei. De aceea I se adresau cu „Fiul lui Dumnezeu” pentru că, cum să-i spunem noi, cu toată această politeţe a diavolilor către Hristos, nu credeau că este şi Dumnezeu. Nu credeau că este şi Dumnezeu pentru că, repet, nu cunoşteau taina fecioriei Mariei. Şi au încercat să-I atribuie acest titlu de „Fiul lui Dumnezeu” tocmai pentru a-I gâdila orgoliul, pentru a încerca să-L facă pe Hristos să Se îngâmfe. Dumnezeu să Se dea mare era peste putinţă, iar diavolii să se smerească veţi vedea că iarăşi este peste putinţă, pentru că iată ce spun ei: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: „Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci”. Şi El lea zis: Duceţi-vă!.
Mare este iubirea lui Dumnezeu! pentru că, iată, vede chiar în diavoli creatura Sa, creaţia Sa care, fără îndoială, se abătuse de la finalitatea ei, dar care rămânea totuşi sub „clopotul de har şi de dragoste al lui Dumnezeu”. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur acest lucru tocmai când vorbeşte de această strămutare a diavolilor în porci. Dumnezeu le îngăduie să se mai smerească o dată, dar diavolii nici de data asta nu pot fi altceva decât diavoli. Chiar şi în porci fac ultimul gest pe care mai puteau să-l facă. Aruncându-se în porci, toată turma de porci se aruncă de pe ţărm în mare şi se îneacă în apă. Şi vede aici Sf. Ioan Gură de Aur semnul înecării diavolilor în apa Botezului. Turma de porci, care sunt patimile, prin spălarea în Botez piere, se îneacă, tot astfel precum turma de porci, care sunt patimile, prin spălarea în lacrimile pocăinţei, se îneacă în ele, dispărând o dată pentru totdeauna.
Evanghelia de la Luca ne povesteşte, în acest caz, altceva şi Gherghesenii nu sunt totuna cu Gadara, dar este bine să luăm aminte la imaginea pe care o surprinde Evanghelia de azi: sunt două icoane ale oamenilor asemănătoare cu ale dracilor din poveste; din povestea reală, fără îndoială.
Iată, mai întâi, cei doi îndrăciţi goi care se ascund în morminte. Celelalte Evanghelii ne vorbesc despre aceştia că, îndată după vindecarea lor, după dezdrăcirea lor, s-au aşezat îmbrăcaţi la picioarele lui Hristos.
Pe de altă parte, reacţia populaţiei din zonă; pentru că păzitorii – ne spune Evanghelia de astăzi de la Matei – fug în oraş şi, ducându-se, povestesc tot ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi.
Oraşul nu vine să-L întâmpine ca pe un salvator pe Hristos, ci-L alungă ca pe unul care le pierduse porcii. Era mai de preţ în ochii oraşului, ai cetăţii, turma lor de porci decât cei doi fraţi ai lor care fuseseră izbăviţi de diavoli, care se vindecaseră şi, acum, cuminţi, stăteau îmbrăcaţi la picioarele lui Hristos. Domnul este rugat să plece din ţinutul lor pentru că le tulburase liniştea, le tulburase afacerile. Gândiţi-vă că totuşi, în ţinutul Gadarenilor, se creşteau porci şi ţinutul nu era foarte îndepărtat de cel al Palestinei, acolo unde nu se mâncau porci. Carnea aceasta, pe care evreii o socoteau spurcată, nu putea folosi la altceva decât la un negoţ uriaş, un negoţ uriaş care aducea venituri uriaşe. Or, pentru că lovise în acest venit, Hristos era alungat din cetate.
Domnul intră în corabie şi trece dincolo, întorcându-se în oraşul Său, nearătând prin aceasta nici ură, nici deznădejde, pentru că este posibil ca Dom-nul să se fi aşteptat la reacţia aceasta a bogătanilor crescători de porci. Repet: faptul că două suflete de oameni au fost salvate de către Dumnezeu nu valora în ochii cetăţii Gadarenilor cât turma de porci care murise în apele lacului, aruncându-se cu dracii întrînsa.
Dar lucrul cel mai important este pilda aceasta cea mare a iubirii lui Dumnezeu către cei doi îndrăciţi şi chiar şi către gadareni, pentru că, fără îndoială, repet, mila se vede în faptul că Domnul mai crede încă în smerenia diavolului, în smerirea lui, semn că dragostea lui Dumnezeu coboară până întru cele mai de jos ale pământului. Dar, diavolul, încă o dată, nu se dezminte. Alege această cale, cu care se pare că-i obişnuise şi pe cei din jurul său, cei care creşteau porcii. Pentru că, în cele din urmă, această alungare a lui Hristos din cetate seamănă oarecum cu neputinţa de a se smeri a diavolului. Ce preţ va pune omul pe sufletul său?! Iată preţul pe care-l puneau gadarenii pe două suflete ale fraţilor: nu merita sacrificată turma de porci de dragul concitadinilor lor.
Dacă luăm aminte bine la noi, mai ales la cetatea Sibiului, ne vom da seama mereu că suntem în această situaţie a gadarenilor de a-L exmatricula pe Hristos dintre concitadinii noştri, de a-L scoate ceva mai în afară din preocupările noastre. E bun Dumnezeu, e bun de pus acolo undeva într-un loc, la conservat, sau de păstrat oriunde altundeva; este bun Hristos, este bun ca ideologie, ca mod de a ne educa copiii, dar nu este bun când deja intră în afacerile noastre lumeşti, când deja ne învaţă că nu este bine să luăm pâinea de la gura copiilor şi să ne cumpărăm ţigări sau băutură; că nu este bine să ne înşelăm soţiile; că nu este bine să ne înşelăm soţii; că nu este bine să ne înşelăm copiii prin uciderea lor; că nu este bine că-L înşelăm pe Dumnezeu şi încrederea Lui către noi, ca oameni.
Şi pentru noi contează mult mai mult, de cele mai multe ori, turma noastră de preocupări, în raport cu vindecarea sufletelor celor din jurul nostru. Şi uneori, împătimiţi până peste poate, din neglijenţă sau din neştiinţă, Îl facem pe Domnul să ia corabia şi să Se depărteze de la noi. Este tot timpul în corabie, stă tot timpul în Biserică, aşteptându-ne, aşteptându-ne, crezând în continuare în tăria credinţei noastre.
Pilda îndrăciţilor din Gadara ne mai spune ceva: că nu poţi intra la Hristos oricum. Cei doi îndrăciţi care stăteau goi în morminte se aseamănă un pic cu noi, cu cei de astăzi, care ne punem pe straie, pe hainele noastre, amprenta goliciunii noastre sufleteşti. Luaţi aminte la modul acesta aproape jenant în care se îmbracă contemporani de-ai noştri, mai mult dezbrăcându-se, sau la cultul acesta al goliciunii, pe care ecranele noastre de televiziune îl propagă pe toate căile şi către toţi ochii şi către toate urechile; sau la cultul goliciunii cuvintelor noastre, pentru că, vai nouă, este mult mai mult pomenit diavolul şi corpul anatomic al omului în raportul dintre oameni, decât Dumnezeu şi Trupul Său cel tainic – Biserica. Unii amintesc pe Dumnezeu numai în înjurăturile lor, alţii numai la beţie îşi aduc aminte de El, închinând câte un pahar în cinstea Lui, de parcă Domnul ar avea nevoie de libaţii, ca altădată zeii în vechile religii.
De aceea este important momentul acesta mai ales pentru noi cei de astăzi. Evanghelia de astăzi ne face să privim un pic spre noi, spre noi şi spre preocupările noastre, spre noi şi spre ţinuta noastră de zi cu zi, pentru că – să mă ierte femeile ce trec peste o vârstă – şi umblă mai mult dezbrăcate, decât îmbrăcate, pe stradă şi fetişcanele românce care, luând cu totul, fără pic de discernământ, ceea ce se petrece dincolo de graniţele vestice ale ţării, au început să umble mai mult despuiate decât îmbrăcate şi mai mult pictate decât cu faţa lor naturală, se aseamănă oarecum cu îndrăciţii aceia gadareni sau cu îndrăcitul din Ghergheseni. Poziţia omului normal este îmbrăcat, cuminte, la picioarele lui Hristos. Acolo este, de altfel, sursa tuturor puterilor şi tăriilor noastre. Şi faptul că ne îmbrăcăm mai fistichiu decât ceilalţi sau mai şocant decât ceilalţi nu ne dă putere, ci dă putere diavolului de a ne purta pe căile sale.
Păzitorii au fugit şi, ducându-se în oraş, au povestit tot ceea ce se petrecuse şi cele întâmplate cu cei îndrăciţi. Şi păzitorii oraşului nostru fug câte-odată, dar nu spre cetate şi nici spre Hristos, ci spre propriile lor interese, povestind cum le ia câteodată Dumnezeu din modul în care ar fi vrut să se corupă mai mult şi ar fi vrut să fure mai mult, şi să se facă mai dezbrăcaţi decât sunt. Vai nouă şi vai acelora care nu pricep că nimic nu este mai de preţ decât sufletul omenesc, din nici un punct de vedere şi din nici o direcţie.
Fără îndoială că Evanghelia de astăzi însă are şi pata ei de lumină; lumina ei majoră, să-i spunem, icoana ei de iubire a lui Dumnezeu. Să luăm aminte că întotdeauna Domnul aşteaptă să ne întoarcem către El. Întotdeauna Domnul ştie că avem puterea să vedem că nu ni-s porcii mai de preţ decât contemporanii şi nu ni-s interesele mai de preţ decât dorinţa noastră de a-i mântui pe ceilalţi. De aceea e mare iubirea lui Dumnezeu din evanghelia de astăzi şi, dacă diavolilor le-a oferit şansa de a se mai smeri o dată şi aceştia n-au putut, să luăm aminte de fiecare dată când Domnul ne oferă şansa smereniei noastre, şi să ne întoarcem către El cu dragoste, cu smerenie şi cu admiraţie; cu admiraţie îndreptată către Unul care, iată, astăzi, a dezdrăcit îndrăciţii, a dezgolit mormintele de duhuri necurate, umplândule de harul învierii.
Dumnezeu să ne binecuvânteze să pricepem că a fi cu Hristos este mai mult decât a fi cu oricine şi, aşa cum spuneam şi altădată, să nu uităm că:
 „Deaş ajunge cea mai mare slavă pământească 
în zadar, dacă-mi lipseşte slava cea cerească…  
Ce folos, ce folos
slavă fără de Hristos?
 sau
De-aş avea toţi banii lumii
 să-mi stea vraf arginţii,
 în zadar dacă voi pierde
 aurul credinţei…
Ce folos, ce folos
 aur fără de Hristos?” Sau haideţi să le spunem gadarenilor din noi: „Ce folos, ce folos turmă de porci fără de Hristos?…”
Să luăm aminte, aşadar, la lecţia cea mare de astăzi! Amin.
 
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments