Patima desfrânării, un fel de posedare2 min read

În zilele noastre vedem la tot pasul lucruri spurcate, cum ar fi imaginile desfrânate, care sunt deja încărcate cu toată lucrarea respectivă. Ce facem în contextul acesta cu mintea? Cum ne păzim de acest război?
 
Ăsta-i chiar un război nuclear. 
 
Pentru că, aşa cum constatăm ca duhovnici, războiul acesta pe care-l dă vrăjmaşul în intimitate este extrem de greu de dus – nu mai e, de fapt, un război al gândului, pentru că deja lumea aceea urâtă, desfrânată a pătruns înlăuntrul tău. Este un fel de posesiune, dacă vreţi. Profesorul Matsoukas, foarte interesant, într-un tratat de Demonologie, vorbeşte despre această demonizare a omului (adică în parte demonizare, nu vorbim de o posedare completă), deci de o posedare de rău de aşa manieră, încât parte din om este capacitată de un anume tip de duh, şi-atunci nici nu mai este vorba de gând acolo – ar fi fost bine să fie bătălia de gând! –, acela este un posedat, nu mai are şansa să se elibereze singur, decât cu multă rugăciune pentru dânsul.
 
Tot de la Pateric îmi vine în gând o întâmplare – sunt în atmosfera Patericului în ultima vreme: se luptă un Părinte cu un gând de desfrânare câțiva ani de zile şi nu reuşeşte să-l biruie, la pustie. Şi spune Părinţilor: „Fraţilor, ce să fac?”. Și atunci s-au pus toţi la rugăciune pentru dânsul şi aşa a biruit gândul. În astfel de situaţii, după părerea mea, rămâne numai alergarea la „doctor”, cum se spune, la preot, la spovedanie, cu multă căinţă, iar cei din jur, Părinţii, să se roage pentru tine. Că deja starea asta – ce se întâmplă acum cu tinerii, dar şi cu vârstnicii, faptul că devin captivi acestui spectacol – e o boală. Eu o asimilez posedării, şi nu este întâmplător acest lucru…
 
Ma refer la consumul de pornografie, şi orice fel de spectacol asimilat lui.
 
 Mai e și posibilitatea să vezi din întâmplare o imagine desfrânată undeva, de exemplu. Stărui asupra ei un timp, câteva secunde. Din ce moment se poate spune că o astfel de întâlnire poate să constituie un păcat pentru mintea ta?
 
Este o dezbatere la Părinţii pustiei dacă gândul rău în sine este păcat sau dacă nu este păcat. Dacă ți-a venit un gând rău, cum spuneați, ai văzut o imagine și ți-a rămas un gând, sau doar ți-a venit un gând (pentru că gândul vine), Părinţii spun că nu, gândul rău, dacă a venit, nu e în sine păcat. Numai dacă te însoţeşti lui, dacă te îndulceşti cu el şi dacă-l faci faptă. Spunea cineva că viclenia la nivelul gândului, numai gândită, nu e viclenie, după cum nici dreptatea numai gândită nu e dreptate.
 
 Deci numai când ea se înfăptuieşte de o anumită manieră. Dar gândul este prima treaptă.
 
Vrăjmaşul atât de mult a meşteşugit lucrurile, încât îl aruncă pe om într-o zonă virtuală, nici măcar reală. 
Deci se consumă în gol, de-o manieră absolut penibilă şi grotescă. 
 
Aceasta, după părerea mea, e marea victorie a vrăjmaşului, este un fel de onanie – de fapt, chiar onanie este, pentru că nu se întâmplă la nivelul firii.
 
Pr.Constantin Coman
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments