FEMEIA: LOC DE ÎNTÂLNIRE ÎNTRE DUMNEZEU ŞI OM5 min de citit

Dacă la Întrupare masculinul participă prin tăcerea sa în persoana Sfântului Iosif („Cuvânt, fiu adoptiv al tăcerii”), femeia, dimotrivă, rosteşte fìat pentru noi toţi. Fiat-ului creator al Tatălui îi
răspunde smeritul fiat – fie mie – al „roabei lui Dumnezeu”.

Acest fiat este temeiul omenesc indispensabil al Întrupării, da-ul liber al omenirii rostit prin gura Mariei: da, îmi doresc mântuirea, sunt însetat de Izbăvitorul meu. Hristos n-ar fi putut lua trupul şi sângele omenesc dacă omenirea – Maria – nu I le-ar fi dat în mod liber, dar, ofrandă pură.

În ajunul Crăciunului, Biserica înalţă cântarea: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? … Fiecare din făpturile cele zidite mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua; magii darurile; păstorii minunarea; pământul peştera; pustiul ieslea; iar noi pe Maica Fecioara”. De aceea, în evlavia ortodoxă, Theotokos (Maica lui Dumnezeu) ţinându-L în braţe pe Pruncul Iisus (şi nu, de pildă, Simeon) este, neîndoielnic, icoana Întrupării, treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om, locul de întâlnire al celor două fiat.
Omul Iisus n-a cunoscut tată omenesc, dar Şi-a cunoscut Maica; raportul Său este fiu-mamă, legătura Lui cu omenirea s-a tăcut prin maternitate. Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului
adresat de Domnul lui Ioan: „Iată mama ta!” şi vede aici împlinirea Evei: Maria este „Mama celor vii”, chipul Bisericii ca acoperământ matern.
Rugătoare, ea este rugăciunea Bisericii; în icoanele consacrate acestei teme, ea Îşi ţine omoforul (40) ca un acoperământ peste lume pentru a o „cloci”, iar în compoziţiile eshatologice de tip Deisis(41 ) apare ca mijlocitoare.
Eva cea nouă întru Hristos, Maria aduce adevărul despre natura umană. Biserica o declară pururea Fecioară, fecioară în esenţa ei şi, prin aceasta, Maică. Şi dacă orice femeie are vocaţia maternităţii, este pentru că îi este propriu fecioriei să înflorească în maternitate.
În greacă, castitatea are sensul de integritate şi integrare, putinţa însăşi de a unifica.
O veche rugăciune liturgică cere Preacuratei Născătoare de Dumnezeu: „leagă sufletul meu cu iubirea ta”; din agregatul stărilor sufleteşti, fă să izbucnească unitatea, sufletul.
Această integrare este singura capabilă să oprească lucrarea distrugătoare căreia i se dedică geniul masculin modern. Prin structura ei feciorelnică, femeia e chemată la această întregire.
Salvarea civilizaţiei depinde de „eternul matern”. Se poate sesiza puterea ei tămăduitoare dacă se înţelege faptul că Eva nu a fost deloc ispitită ca „sex slab”. Dimpotrivă, ea a fost sedusă pentru că ea
reprezenta principiul integrităţii religioase a naturii umane: atins în inima ei, acesta moare imediat. Adam o urmează docil: „femeia mi-a dat să mănânc”.
Bărbatul se prelungeşte în lume prin unealtă, femeia o face prin dăruirea de sine. În însăşi fiinţa ei, ea este legată de ritmurile naturii.
Dar, normativ, fiziologicul şi psihicul depind de spirit, îl servesc şi îl manifestă. Din spiritul ei matern are femeia facultatea fiziologică de a naşte. De asemenea, bărbatul este mai viguros fizic deoarece, în
spiritul lui există ceva ce corespunde „violenţei” despre care vorbeşte Evanghelia: „cei violenţi vor lua împărăţia lui Dumnezeu”.
Dacă specificul bărbatului este a acţiona, al femeii este a fi, şi aceasta este starea religioasă prin excelenţă. Bărbatul creează ştiinţa, filozofia, arta, dar deviază printr-o înspăimântătoare obiectivare a
adevărului organizat.
 Femeia se opune oricărei obiectivări, căci ea nu se află în perspectiva creaţiei, ci a naşterii; ea însăşi prin fiinţa ei este criteriul care corectează orice abstracţiune pentru a re-centra valorile, pentru a manifesta corect verbul masculin. Instinctiv, femeia va apăra întotdeauna întâietatea fiinţei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului. Ea are darul
pătrunderii directe în existenţa altcuiva, facultatea înnăscută de a sesiza imponderabilul, de a descifra destinul.
Vocaţia oricărei femei, călugăriţă, celibatară sau soţie este să protejeze lumea bărbaţilor ca
mamă şi să o purifice ca fecioară, dându-i acestei lumi un suflet, sufletul ei.
Bărbatul, legat de Hristos-Preotul, pătrunde sacramental elementele acestei lumi, o sfinţeşte şi o transformă în Împărăţia lui Dumnezeu. Violent, el cucereşte Împărăţia. Or această comoară este
hagiofania, sfinţenia fiinţei, şi femeia este cea care-i dă chip. Femeia striveşte capul şarpelui nu prin fapte, ci prin însăşi fiinţa ei, prin curăţia ei. Pentru demoni, tocmai această sfinţenie a fiinţei este
ucigătoare.
Bărbatul, extatic este în extensiune de sine, îşi proiectează geniul în afară pentru a stăpâni lumea; femeia, en-statică, e întoarsă spre fiinţa ei, spre fiinţă. Femininul se exercită la nivelul structurii
ontologice, el nu este verb, ci esse (fiinţă), sânul făpturii. Theotokos, Maica lui Dumnezeu, îşi dăruieşte întreaga fiinţă, în care Cuvântul vine şi se sălăşluieşte; ea Îl poartă şi Îl arată.
 Liturghia o numeşte pe Fecioara locaşul înţelepciunii lui Dumnezeu şi slăveşte în ea ţelul atins
de creaţia lui Dumnezeu: termino fisso d’eterno consiglio (scopul final al
sfatului celui veşnic al lui Dumnezeu).
La Heraclit, „războiul este părintele oricărui lucru” iar „armonia, înţelegerea este mama oricărui lucru”. El foloseşte uimitoarea imagine a arcului şi a lirei. În greacă, acelaşi cuvânt, „bios” înseamnă „arc” şi
„viaţă”, ceea ce ucide şi ceea ce însufleţeşte. Tatăl – războiul – e simbolizat prin arc, iar mama – simfonie – prin liră. Or lira, am putea spune, este arcul sublimat, arcul cu mai multe corzi; în locul morţii, ea cântă viaţa. Astfel, masculinul războinic, ucigaş, poate fi acordat, sublimat prin feminin şi schimbat în viaţă, cultură, cult, liturghie eshatologică.
Taina căsătoriei uneşte harismele complementare şi condiţionează o formă cu totul specială a Preoţiei credincioşilor.
Paul Evdokimov-Taina Iubirii
Index
40 .Omoforionul sau omoforul, este un brâu din lână albă împodobit cu cruci pe care îl
poartă Episcopul ortodox pe deasupra stiharului şi în jurul gâtului. El simbolizează oaia
rătăcită pe care Mântuitorul o readuce la stână pe umerii Lui.
41. Deisis: implorare, mijlocire.
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments