“La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau politie, nu pot impune
nimic, nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin
biserică poţi să nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci.”
Asistăm de ceva vreme la un atac concertat, bine plătit şi sistematic asupra preoţilor ortodocşi.
Nimic de alte confesiuni. Orice buletin de ştiri din media e musai să conţină ceva de scandal,
vreun popă beat, vreo bazaconie, corupţie probabilă, clopot furat, ceva acuzaţii isterice însă
fără fond, orice numai să dea senzaţia unei grave erori sistemice în ceea ce priveşte
preoţimea.
Dacă priveşti o dată sau de două ori la asemenea făcături, ca om normal la cap, cu copii şi
părinţi, te amuzi teribil, dai din cap îngăduitor, te încrunţi uşor sau chiar slobozeşti o
consderaţie generală. Dacă şi ăştia s-au nărăvit, atunci noi ce să mai spunem, adică, dacă şi
oamenii virtuţii, avocaţii lui Dumnezeu, sfinţiile lor, cad în păcat, atunci despre bieţii oameni ce
să mai vorbim?
Însă dacă auzi mereu, aceeaşi prezentatoare ineptă cu voce seacă vorbind în fiecare seară
despre ororile reale sau închipuite ale preoţilor, încetul cu încetul se infuzează în minte o
generalitate a corupţiei, o breaslă a păcatului legiferat, purtătoare de stigmate teribile şi de
secrete băneşti uriaşe. Oamenii ajung să creadă ceea ce aud, indiferent cât de stupidă ar fi
afirmaţia, numai dacă o aud foarte des.
Este una dintre prevederile oricărui manual de manipulare. Orice minciună devine adevăr
prin repetare…
Ceea ce frapează este faptul că niciodată nu va fi prezentat preotul sărac de la ţară, care
luminează lumea prin Scriptură, gârbovit de muncă, plin de noroiul fecund al marilor germinaţii
spirituale. Doamne fereşte de vreun reportaj cu un duhovnic bun, cu vreun călugăr purtător de
duh sau cu vreun preot de mir care strânge sute de oameni sub predica şi patrafirul său.
Dacă e vreo sărbătoare, niciodată nu se vor prezenta sensurile duhovniceşti sau teologice ale ei, ci
doar îmbulzeala, baba leşinată de căldură sau bien sur de frig, vociferările, bulucul, tradiţiile
vrăjitoreşti, botezul cailor etc.
La o privire generală, ce putere au preoţii ăştia? N-au armată sau politie, nu pot impune nimic,
nici măcar să vii la Biserică, la ajun le poţi bine merci închide uşa în nas, prin biserică poţi să
nu dai decât cu picioarele înainte, sau mai nou nici măcar atunci. Canoanele şi legile lor nu
sunt obligatorii, există oricând alţi câteva sute prin preajmă dacă nu-ţi convine ce-au spus, ce
mai, poţi să ai o viaţă tihnită, lipsită total de prezenţa lor nefericită, fără ghinioane, sutane
negre şi alte tradiţionalisme medievale.
Însă dacă privim mai de aproape, înţelegem din vreo 2000 de ani de istorie a umanităţii făurită
pe principiile lui Hristos, că preoţii au totuşi o putere, care e cea mai mare din lume: aceea de a
ierta păcatele.
Această putere le-a fost dată apostolilor şi urmaşilor lor când Hristos a zis:
„Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi”.
Asta înseamnă că nu prea poţi să fii creştin adevărat fără să dai pe la preoţi. Spovedania nu
poate exista la psiholog, vecină, amic de pahar, ci doar în faţa lui Dumnezeu, ca Sfântă Taină
purtătoare de Duh. Ea e curăţirea sufletului de tina patimilor, de rănile vechi şi agravante ale
păcatului făcut iar şi iar, redundant spre moarte veşnică.
Aşa zişii creştini care nu dau pe la Biserică nu au igiena spirtuală minimă pentru a-l primi pe Dumnezeu. Şi fără Împărtăşanie, sufletul lor literamente moare veşnic, existând doar la nivel intenţional, ca proorocie a osândei.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea chiar că dacă te întâlneşti pe drum cu un înger şi cu un
preot, dă bineţe şi cere binecuvântare preotului, şi apoi îngerului, pentru că primul poate să îţi
ierte păcatele iar al doilea nu. Nu era nicidecum o epatare clericalistă, nici un encomion
ascuns al tagmei, ci realitatea pură şi simplă.
Preoţii, aşa răi cum or fi, au puterea de la
Dumnezeu, nemeritată, de a binecuvânta, ierta şi umple de harul Duhului Sfânt pe credincioşi.
Moralitatea şi râvna lor sunt necesare în primul rând lor, pentru a moşteni viaţa veşnică.
Puterea de a predica fulgerător e semnul minunat al lucrării Duhului.
Vocea pătrunzătoare şi lină, dicţia, înţelepciunea şi experienţa, trăirea liturgică, dragul de oameni şi interioritatea rugătoare, toate sunt pietre nestemate pe cununa nevăzută a preotului. Însă şi dacă nu le-am vedea noi, sau Doamne fereşte, chiar dacă nu le-ar avea, preotul are ceva mai de preţ decât
toate bogăţiile acestei lumi: puterea de la Duhul Sfânt de a-L aduce pe Dumnezeu în viaţa
oamenilor, prin Trupul şi Sângele lui Hristos.
Fără preoţi creştinătatea se transformă în asociaţie locativă, în oficină filantropică sau în
companie de spectacole ritualice. Protestantismul a dovedit că atunci când a declarat
iresponsabil că toţi oamenii sunt preoţi, atunci nimeni nu a mai fost preot, şi nimeni n-a mai
săvârşit la ei Dumnezeiasca Liturghie a lui Hristos. Lumea s-a pustiit de nefiinţă, a murit de
inaniţie euharistică. Confesiunea rezultată s-a rupt şi s-a dezintegrat în mii de grupări, care au
temeiuri filosofice, harismatice, istorice, filantropice, numai mântuitoare şi sacerdotale nu.
Cel mai cumplit atac al celui viclean asupra Bisericii a fost acela când prin reformă s-a desfiinţat
Sfânta Liturghie şi a fost înlocuită cu o cină ritualică sau cu predici inutile fără Cuvântul lui
Dumnezeu.
Preoţii de bună seamă trebuie să se pregătească toată viaţa lor pentru taina Jertfirii lui
Dumnezeu în faţa lor.
Inimile lor trebuie să devină Cruci de taină pe care se pironeşte în iubire
însuşi Dumnezeu.
Mâinile lor nevrednice, împrumutate de Împăratul cerurilor şi care ridicate la
cer aduc pe Duhul Sfânt printre oameni, trebuie curăţite mereu şi mereu, spălate cu lacrimi,
căci poartă în căuşul palmelor lor pe Mielul cel veşnic, străpuns pentru păcatele noastre.
Oricât am fi de deschişi la minte, sau mai bine zis cu cât suntem mai înţelepţi, avem nevoie de preoţi
pentru a ne mântui.
Plini de imperfecţiuni, diferiţi unii de alţii, lipsiţi de militarizare sau de uniformizare piramidală, cu reverenda impecabilă sau prăfuită de mers prin colbul inimilor, preoţii noştri sunt singurii care ne pot scoate din iadul pe care ni-l construim cu sârg prin păcate. Asta e singura lor şansă de a se mântui şi aş spune singura noastră şansă.
Pr. Ioan Valentin Istrati–doctor in Teologie Liturgica
Sursa Doxologia .ro
