Când spunem cuvântul “crestin“, noi ne referim la omul botezat în Hristos, la omul altoit în sânul Bisericii prin Botez sau, cum spune într-o carte Preasfintitul Calinic Botosaneanul, prin “sabatizarea mintii în cristelnita Cincizecimii“, adica prin unirea cu Duhul Sfânt.
Vom face o distinctie generala: crestinii râvnitori, crestinii nepasatori si crestinii normali.
Crestinii normali se vor limita întotdeauna la formalismul preotului de parohie, care le poate
foarte bine îndeplini trebuintele spirituale în familie prin Botez, Cununie, înmormântare,
aghiasma, Maslu sau ceea ce solicita ei la nivel de familie.
Crestinii nepasatori sunt acei crestini care au vazut biserica la botez, la cununie si la
înmormântare, adi ca la anumite ceremonii ale familiei.
Crestinii râvnitori pot fi identificati cu luptatorii din linia întâi ai Bisericii crestine. De-abia ei
înteleg termenul “duhovnic“ sau termenul “canon“.
Cuvântul “canon“ nu înseamna neaparat pedeapsa sau obligatie. Si totusi asa îl înteleg multi.
Cuvântul “canon“ poate fi foarte frumos înlocuit cu un alt cuvânt spiritual, folosit de Sfântul
Ignatie Briancianinov: “masa“ sau “ospat“.
De ce spun lucrul asta? Consider ca un om, atunci când manânca la masa cu Dumnezeu prin
rugaciune, nu împlineste altceva decât acel pasaj frumos, întâlnit în Evanghelie, când Luca si Cleopa, mergând pe drumul Emaosului, ascultau învatatura Mântuitorului despre Înviere de la prooroci.
Si pâna în zilele Învierii nu stiau ce s-a întâmplat cu trupul Celui rastignit. Abia când au ajuns sa stea la masa, în momentul binecuvântarii pâinii, L-au simtit pe Hristos întreg si adevarat. Dupa ce le-a binecuvântat pâinea, Domnul a disparut, iar ei si-au pus întrebarea esentiala: “Nu ardea inima noastra pentru El când ne vorbea pe cale din Scripturi?“ Iata primul termen folosit în canon: “Au nu arde inima mea de întâlnirea cu Dumnezeu la momentul rugaciunii?“
Sfântul Teofan Zavorâtul, în “Pravila de chilie“, spunea ca adevaratul crestin este cel care-si programeaza anumite rugaciuni de umilinta, de traire, de conlucrare si de vorbire cu Dumnezeu la anumite ore; dar el, gândindu-se la rugaciune, începe sa se roage deja înainte de a începe rugaciunea; el este deja într-o permanenta rugaciune si atentie, caci soses te momentul rugaciunii.
Mintea este deja pregatita pentru a primi aceasta masa, pentru a începe acest canon al
rugaciunii, care nu este un simplu formalism, un ritual al aprinderii unei lumânari, unei boabe de
tamâie pe un carbune aprins sau al deschiderii Ceaslovului, ci este mai degraba o aprindere a
mintii, o tamâiere a simtirii si o deschidere a inimii în care sa încapa Dumnezeu asa cum o cere
El în Evanghelia de la Sfântul Maslu: “Lasa mortii sa-si îngroape mortii lor, tu urmeaza-Mi Mie.“
Iarasi mai departe: “Foc am aruncat din cer si ce mult as vrea ca el sa arda“, focul credintei care
aprinde râvna în inima omului, atunci când se roaga, si-l canalizeaza spre cele duhovnicesti. Tot
Mântuitorul spune: “Pe datatorul de bunavoie îl iubeste Dumnezeu, iar silitorii vor rapi
împaratia lui Dumnezeu“, nu cei care lenevesc si trândavesc.
Canonul este un semnal pentru alergatorul duhovnicesc care alearga la întâlnirea cu Dumnezeu.
Este, de fapt, un start. În momentul în care omul doreste acest start, are nevoie de un
arbitru, iar acel arbitru este duhovnicul. Duhovnicul este omul care comunica cu Dumnezeu prin
Duhul Sfânt, pentru ca asa este hirotesit de arhiereu prin rugaciunea speciala prin care se
învesteste cu puterea de a lega si a dezlega.
Din acel moment el devine un luptator cu duhurile, un discernator al duhurilor, un
deosebitor al duhurilor, al celor bune de cele rele, un deosebitor al patimilor usoare de cele
grosolane si, în acelasi timp, al raului de bine.
Când un crestin adevarat cauta un duhovnic, el cauta sa fie si sub o rânduiala. Pentru canon mai putem folosi termenul de marcaj.
Asa cum pe o carare spre o manastire sau spre un obiectiv turistic gasim indicatoare, asa si la întâlnirea mintii cu Dumnezeu prin rugaciune vom întâlni acele marcaje de cum începem rugaciunea: o rugaciune de slava lui Dumnezeu, catre Prea Sfânta Treime, catre Duhul Sfânt, spunem “Împarate Ceresc“, “Tatal Nostru“, apoi rugaciunea catre înger, rugaciunea de pocainta catre Maica Domnului si asa mai departe.
Nu poate sa existe spovedanie fara duhovnic, nu poate sa existe canon fara povatuitor si nu
poate sa existe crestin râvnitor fara povatuitor, spovedanie, canon, si fara sfat.
Duhovnicul este si sfatuitor. El intra în contact cu crestinul cautator de Dumnezeu aratându-i cararea de lumina pe care au batatorit-o toti Sfintii Parinti. Toate caile duc într-un singur punct, la Hristos! Pentru ca în însasi Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos la Cina cea mare spune asa: “Iesiti la uliti, la
garduri si la târguri, deci mergeti în toata lu mea si orice suflet veti gasi, chemati-l la cina.“ Si-n
clipa în care toti se îndreapta spre Cina, adica vin la rugaciune, vin pe carari diferite, dar cararea
se încheie într-un singur loc: sub acoperamântul lui Hristos.
Sfântul Ciprian episcopul Cartaginei spune: “Unde este episcopul este si Biserica, unde este
Biserica este si Hristos, unde este Hristos este si întreaga crestinatate. Acolo este si adevarul“.
În Ortodoxie, canonul nu aduce o îngreunare a omului, ci o înaripare a lui. Prin canon omul se
înaripeaza cu Dumnezeu: “Cel Ce faci pe îngerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…“
Para de foc vine prin permanenta cautare si traire în canon de rugaciune.
În Ceaslov scrie foarte frumos: “Canonul de rugaciune catre puterile ceresti“, “Canonul de
rugaciune catre Îngerul Pazitor“, “Canonul de pocainta catre Mântuitorul Iisus Hristos“.
De ce nu i-a spus rugaciune catre Mântuitorul? Canon, pentru ca se savârseste într-un anumit fel, cu o anumita evlavie, cu o anumita traire, cu o anumita simtire si cu o anumita implicare. Implicarea
este fondul care sta la baza acestui canon. Daca un crestin întelege rostul implicarii în viata
duhovniceasca, atunci întelege si rostul canonului primit de la duhovnic.
Sa vedeti superficialitatea în aceasta legatura ca non-preot-spovedanie-crestin: veti întâlni
foarte des crestini care spun: “Parinte, nu mi-am facut canonul...“ Ei, cuvântul “Parinte nu mi-am
facut canonul“ este echivalent cu “Parinte, L-am omorât pe Dumnezeu“. Oare s-a facut criminal
de Dumnezeu? Nu. S-a facut criminal de suflet. L-a lepadat pe suflet de prezenta lui Dumnezeu.
Prin ce? Citirea e hrana mintii, mâncarea e hrana trupului si rugaciunea e hrana sufletului.
Primul care va muri si va fi lipsit de Dumne zeueste sufletul.
Iata cuvântul pe care îl spune Duhul Sfânt în stihul de la Psalmi: “Scoate din temnita sufletul
meu, ca sa se marturiseasca în Numele Tau.“ Iata prima chemare sfânta care vine din implicare.
Si, atunci când implicarea este pozitiva, tot psalmistul David vine si completeaza si spune printr–un
stih: “Sa se îndrepteze rugaciunea mea ca tamâia înaintea Ta…“
Iata mireasma rugaciunii curate, nu facuta din obligatie, ci din dragoste, pentru ca, pâna la
urma, rugaciunea nu e decât dragoste. Pâna la urma, unirea omului cu Dumnezeu nu e decât
dragoste: “Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia cru cea si sa-Mi urmeze
Mie.“ În rânduiala tunderii în monahism apare un lucru extraordinar de frumos: “Iata, frate, cu
bucurie bucura-te ca te-a ales pe tine Domnul Dumnezeu de la vietuirea cea lumeasca si te-a pus
în rânduiala ostasirii îngeresti, înaintea fetei Sale. Iata o noua petrecere în ceruri, un al doilea bo
tez ia astazi, frate, si, prin marturia iubitorului de oameni, Dumnezeu, toate pacatele tale s-au
sters.“
Canonul de rugaciune vine sa faca si o absolvire de pacate, lucru consemnat de Sfântul
Nicodim Aghioritul care spune clar: “Cel ce s-a spovedit la duhovnic si si-a descarcat sufletul de
toate pacatele si a primit canonul, acela a primit bucuria împacarii cu Dumnezeu, este absolvit de
ele si-i sunt sterse din haina sufletului, din catastiful sufletului…“
Odata un crestin a pus întrebarea: “Oare de ce nu se plictisesc sfintii în rai?“ Sfintii nu se
plictisesc în rai pentru ca permanent Îi aduc slava lui Dumnezeu, având la baza slavei doua
temeiuri.
Unu: multimea bunatatii lui Dumnezeu de a-i primi în gradina raiului, trecându-le cu
vederea pacatele, fiindca toti sfintii sunt pacatosi pocaiti sau iertati de pacate.
Doi: multimea milei lui Dumnezeu de a ierta multimea de pa cate savârsite pe pamânt.
Cel care primeste canonul si nu-l savârseste, ucide pe Dumnezeu. Am gasit în cartea lui
Savatie Bastovoi, un parinte de talie mai noua, un diacon mai postmodernist, cuvântul: “Fiecare
sa se roage cum crede el si cum vrea el.“ Nu întotdeauna este adevarat lucrul acesta; uneori
trebuie sa ne rugam asa cum o cere Dumnezeu. Pentru ca jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit,
inima înfrânta si smerita. El întreaba frumos în Psaltire: “Oare carne de taur voi mânca sau sânge
de tap voi bea? Ale Mele-s pasarile cerului, ale Mele-s animalele tarinii. Adu Domnului roada
buzelor tale si va fi jertfa bine primita.“ Iata ca jertfa împacarii cu Dumnezeu este pe calea
rugaciunii. “Si L-am înaltat pe Domnul cu limba mea…“ “Cu glasul meu catre Domnul am strigat,
cu glasul meu catre Domnul m-am rugat.“ “Dintr-u adâncuri am strigat catre Tine: Doamne,
Doamne, auzi glasul meu!“ “Asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule, cum doreste
cerbul izvorul apelor“.
Atunci întrebarea este una: daca sufletul meu este însetat, atunci cum pot eu, ca om însetat, sa
vin plictisit la un izvor, dupa un zaduf si o caldura a pacatelor de zi cu zi, rupt de lumea
stresata, occidentalizata, modernizata si secularizata, si sa gust din Dumnezeu, care e plin de
savoare si de balsam, câte-o gura, câte-oleaca? Ori îmi potolesc setea racorindu-mi sufletul, ori
aduc hula împotriva lui Dumnezeu, zicând ca ceea ce-mi da nu-mi e de folos sau ca darul lui
Dumnezeu este prea mic. Spune iarasi în Psaltire: “Oare ce voi rasplati Domnului pentru toate
câte mi le-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua si Numele Domnului voi chema“.
– Ce pot face cei care îsi dau seama ca nu simt setea aceasta, ca nu vor sa-si umple sufletul
de Dumnezeu? Sunt iremediabil pierduti sau exista si pentru ei o cale de întoarcere?
– Parintele Cleopa de la Sihastria spunea asa: “Si rugaciunea este un dar“. Oamenii care au
câstigat darul rugaciunii au puterea sa-L slaveasca pe Dumnezeu permanent. Sfântul Isaac Sirul
învata ca oamenii care vor sa primeasca darul rugaciunii îl vor primi în raport cu cât se silesc. Si
spune acolo aratând treptele rugaciunii: unii ajung la treptele înalte din generatie în generatie,
unii din neam în neam. Dar când spune ca din zece mii care se silesc unul ajunge la rugaciunea
înalta, înseamna ca cei care se silesc ajung si ei la o anumita stare, dar nu la starea de perfectiune
absoluta, la extaz.
Nu se poate vorbi despre crestini iremediabili.
Pr Calistrat Chifan -Convorbire cu Danion Vasile-mangaiere si mustrare
CategoriiFără categorie
