Sa nu-L pierdem pe HRISTOS4 min read

„Şi a văzut doi îngeri în alb şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Iisus: unul la cap şi altul la picioare.“ (Ioan 20, 12)
Nenorocirea de a-L pierde pe Iisus se întâmplă de multe ori şi multor credincioşi ai Lui în viaţa şi în lumea aceasta.
Vrăjmaşul sufletelor noastre caută neîncetat – prin tot felul de ispite, de necazuri, şi de primejdii urzite de el – să ne facă să-L pierdem pe Hristos.
Iar firea noastră pământească, unindu-se cu răul, aduce de multe ori peste ochii noştri duhovniceşti somnul leneviei, peste priceperea noastră, ceaţa amăgirilor, a străinelor încredinţări, deosebite de ale fraţilor noştri, iar peste inima iubirii noastre, răcirea şi rătăcirea…

 

Unii ne trezim mai curând, alţii mai târziu, alţii niciodată.
Unii Îl aflăm din nou, cu mai multă bucurie, fiindcă plângem amar şi-L căutăm cu stăruinţă.
Alţii Îl află mai târziu şi mai cu multă durere, pentru că plâng prea puţin şi-L caută prea încet.
Iar alţii nu-L mai află niciodată, fiindcă nu mai pot nici plânge şi nu mai doresc nici să-L caute, îngâmfându-se că L-au aflat altundeva.
Sunt şi stări când, chiar dacă n-ai păcătuit împotriva dragostei şi curăţiei lui Hristos, ca să-L pierzi, totuşi nu-I mai simţi puternic toată strălucirea Prezenţei Sale pe cerul vieţii tale. Faţa Lui pare învăluită în nori ca uneori faţa soarelui.
Dar sufletul credincios şi smerit cu adevărat nu se nelinişteşte, ci se bucură şi în umbra Domnului, cum se bucurase în lumina Lui. Părtăşia netulburată cu Domnul îi dă inimii pacea cu Dumnezeu, iar această pace îi dă răbdarea şi mângâierea în nădejdea smeritei iubiri.
Soarele îşi trimite viaţa şi lumina sa printre orice nori.
Când nu-i vedem faţa, avem totuşi amintirea că i-am văzut-o.
Şi nădejdea că i-o vom vedea iarăşi.
Aceasta era starea Maicii Domnului.
În inima ei, locul lui Iisus nu fusese gol niciodată.
Ea nu-L pierduse pe Hristos nici o clipă.
De aceea ea putea aştepta liniştită ivirea Lui, ştiind că nu va întârzia mult, că va veni la timp, aşa cum a promis înainte de a pleca.
Sunt câteodată stări când încrederea noastră s-a eclipsat pentru o clipă.
Ochii noştri aţipesc. Râvna noastră slăbeşte. Osteneala noastră încetează şi frica sau îngrijorările pun stăpânire pe noi.
Atunci ne şi pomenim dintr-o dată nu ştim pe unde, fără Domnul, fără fraţi, fără lumină şi bucurie.
Atunci privim în locul unde era Iisus…
La început nu vedem nimic şi începem să plângem cu durere şi cu pocăinţă.
Toate amintirile Lui ne rup inima şi începem să-L căutăm cu nădejde.
Aceasta este căutarea din Cântarea Cântărilor:
„Adormisem, dar inima îmi veghea…
Am căutat noaptea pe Iubitul inimii mele… M-am sculat şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele…
Am întâlnit pe mulţi, i-am întrebat… am căutat plângând până L-am găsit!…
L-am apucat atunci şi nu L-am mai lăsat…
Aceasta este starea unei inimi în care locul lui Iisus n-a fost niciodată gol de tot, din adâncul acestei inimi nu pierise niciodată toată dragostea lui Dumnezeu.
Îngerii acestei iubiri au adus vestea învierii în credinţa noastră. Şi curând am avut din nou bucuria părtăşiei cu Iisus.
Aceasta a fost starea ucenicilor apropiaţi atunci când, pentru o clipă, rămaseră fără Iisus.
Dar sunt şi stări în care, chiar când L-am pierdut pe Iisus, nu simţim durerea şi dorinţa unei grabnice căutări. Atunci ne despărţim de fraţi, ne ducem departe, ca Toma, la ceea ce lăsasem înainte, la ceea ca părăsisem când ne chemase Iisus şi când începusem să mergem cu El. Îi lăsăm pe fraţii noştri – şi ajungem fără ei.
Aşa se dusese Toma, că nici nu mai era cu fraţii. Şi nici nu se mai frământa cu aflarea lui Hristos, Domnul său.
Ce pustiu şi gol este sufletul care, în locul lui Iisus, nu mai are nici măcar o rază de nădejde şi de dor după El! Totuşi dacă n-a rupt de tot legătura cu fraţii, dacă revine iarăşi la ei, Domnul Se îndură de el. Face o minune şi i Se arată mai târziu şi lui, când vine iar între ei. Hristos cel adevărat Se arată numai între fraţi. Nu fără ei.
Dar sunt şi stări când cel care L-a pierdut şi pe Iisus şi s-a depărtat şi de fraţi nu mai are nici o durere şi nici o dorinţă să revină.
Acestea sunt stările cele mai grele şi mai nefericite. O astfel de stare este aceea din Evanghelia după Luca 11, 24-26.
Starea când în locul lui Iisus s-a aşezat în inimă diavolul cu cele şapte duhuri rele, care îl face apoi pe nenorocitul suflet de şapte ori mai vinovat şi mai rău decât întâi. Dar această nenorocire este cea mai rea atunci când aceste duhuri rele se dau drept duhuri sfinte. Şi îi dă omului aceluia încredinţări zise biblice – dar satanice.
Suflete al meu, ia seama asupra ta însuţi. Şi cercetează-te mereu şi atent pe tine însuţi!
Eşti tu în credinţă sau nu?
Eşti tu între fraţi sau nu?
Eşti tu în smerenia şi în învăţătura frăţească de la început, în unitatea frăţietăţii tale sau nu?
Îl ai tu în inimă mereu pe Iisus sau nu?
Este El la locul Lui în tine? Sau locul Lui este gol?
Este locul tău ocupat de tine între fraţi sau e gol?
Ia seama că locul nu rămâne gol prea mult.
Ori vin îngerii, dacă eşti smerit, ori vin demonii, dacă eşti îngâmfat.
Nu sta nepăsător şi nu te linişti până ce nu-L vei afla iarăşi pe Iisus între fraţii tăi.
Slavă învierii Tale, Doamne Iisuse, slavă Ţie!
Niciodată n-am fost mai fericiţi decât atunci când, pierzându-Te pentru o clipă şi plângând cu amar, Te-am regăsit iarăşi.
Te rugăm, nu lăsa niciodată prea mult locul Tău gol în inimile noastre, ci fă să-l umplem cu lacrimi, cu rugăciune, cu meditaţie, cu durere şi cu dorinţă, până când el se va umple iarăşi cu Tine.
Nu lăsa nici locul nostru gol între fraţii noştri, ca nu cumva să-l ia alţii, iar noi să ajungem nişte străini şi lepădaţi.
Ci după orice înstrăinare, Te rugăm, întoarce-ne iarăşi la fraţi, ca să ni Te poţi arăta cu plinătatea bucuriei Tale.
Amin.
Traian Dorz, din «Hristos – Mântuitorul  nostru»
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments