Pacatele preotilor (II)21 min de citit

Vorbele parintelui Calistrat Chifan despre caderile preotilor ar putea fi considerate dure. Dar nu
sunt cu nimic mai dure decât cele ale Sfintilor Parinti care i-au mustrat pe preotii nevrednici.
Sfântul Grigorie de Nazianz marturisea:
“Mi-a fost rusine sa fiu alaturi de ceilalti preoti care, cu nimic mai buni decât gloata, mare
lucru daca nu chiar cu mult mai rai, intra în locurile cele preasfinte cu mâini nespalate, cum se
spune, si cu suflete necurate; care, înainte de a fi vrednici, se apropie de cele sfinte, se apuca de
altar, se înghesuie si se împing în jurul Sfintei Mese, ca si cum ar socoti ca preotia nu-i chip de
virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plina de raspundere, ci domnie fara îndatoriri. Si sunt
acestia la numar aproape mai multi decât cei pe care-i pastoresc. Slabi în credinta, ticalosi, cu
toata stralucirea lor!“

Biserica este într-un mare colaps spiritual. În primul rând, a avut loc marea ruptura de la

revolutie, când s-au deteriorat putin principiile de formare a pastorilor în biserica. S-a intervenit
usor, prin diferite metode (si nu vreau sa le amintesc); oricum, acestea sunt neprincipiale,
nespirituale si duc la principiul lui Simon Magul, al lui Anania si Safira, al bubosului Ghezi, care
au fost urâti de Dumnezeu.
 Este clar ca harisma Duhului Sfânt lucreaza în pastori pe masura chemarii pe care au avut-o.
La ora actuala, în Biserica, principalul lucru trebuie sa fie deosebita atentie a episcopilor fata
de preotii din episcopie; ei trebuie cu adevarat sa fie conducatorii nostri spirituali, implicati ca
adevarati tati în Biserica, sa stie exact si sa ia aminte la cauzele pentru care sufera Biserica. Unde
întâlnesc un preot betiv, sa-l elimine, unde întâlnesc un preot desfrânat, sa-l elimine, unde
întâlnesc un preot care-si bate joc de eparhia sau de parohia lui, sa-l elimine, când un preot nu-si
face datoria sau nu este la dispozitia credinciosilor, nu le deserveste cerintele morale si
spirituale, sa-l elimine.
Adica sa nu vii sa stai cu jalba în protap la episcopie si la secretariatele episcopiei si sa nu
treci peste acea bolnava nomenclatura de douazeci de birouri, iar episcopul sa afle abia dupa 5-6
ani ce se întâmpla în parohia respectiva, ascultând el cu urechea o vorba de ici sau o vorba de
colo, iar subalternii lui sa mearga pe principiul: “Pâna la Dumnezeu, te manânca sfintii“.
Sfintii n-au mâncat oameni niciodata. Ei i-au ajutat pe oameni sa ajunga la Dumnezeu. Asa
si subalternii sau cei care sunt pusi în subordinea episcopului locului trebuie neconditionat sa-i
aduca la cunostinta orice lucru nedenaturat, asa cum este, sa-l prezinte asa cum a fost expus, nu
cu partiniri, în care tot vinovatul e cel care vine si reclama. Pentru ca pe acest fond si la acest
parametru s-a ajuns la un laicat bolnav.
Nu pastorii s-au stricat, pastorii erau deja stricati, s-a stricat laicatul de tot. Si atunci preotul
spune: “Preasfintite, mie sa-mi faci salariu, ca nu mai am din ce trai în parohie!“ Pai, când ai
ajuns sa ceri salariu Preasfintitului ca nu mai ai din ce sa traiesti în parohie atunci tu esti omul
mort care trebuie schimbat de acolo, pentru ca adevaratul preot ortodox nu va muri de foame
niciodata în parohia lui.
Orice om are de sfintit tarâta unui animal, de împartasit un bolnav, de botezat un copil, de cununat o fata, de înmormântat un defunct, de facut o sfintire, o aghiasma, o sfestanie, un Maslu, si tu daca ai fi un preot activ si adevarat, ai trai cu adevarat din laptele Scripturii si din lâna oilor pe care le pastoresti, fara sa ai nevoie sa te închini statului ca sa-ti dea el nu stiu ce salariu, ca ai nu stiu ce diploma sau nu stiu ce capacitate luata, cu nu stiu ce nota.
Tu trebuie sa fii adevaratul pastor de suflete care sa reînvie parohia respectiva. Biserica sufera
de un colaps intelectual prin faptul ca, în cei cincizeci de ani de comunism s-au promovat multe
valori negative, care si astazi sunt bine înradacinate. Detin bani, putere si relatii, detin functii
clare si categorice, de neclintit, în sate si parohii care la ora actuala înca au filii si ar trebui sa
aiba biserici.
Episcopul ar trebui sa studieze la modul categoric fiecare parohie în parte si s-o analizeze cu
credinciosii, sa vada daca preotul este pe cerinta credinciosilor. Episcopul trebuie sa stie daca
vrednicia îl mai poate lasa pe preot în parohia respectiva; sa nu conteze examenul de capacitate
preoteasca, data prin trei întrebari din Dogmatica.
Am întâlnit un caz într-un sat din judetul Bacau mi se pare, unde un preot, care a fost
solicitat sa faca o dezlegare, i-a spus persoanei respective: “Ai vraji, trebuie sa te botez a doua
oara, ca dracul, când vine, sa nu-ti mai cunoasca numele si sa nu mai nimereasca vraja la tine…“
Si efectiv a botezat-o pe crestina respectiva, facând-o din Dorina, Elena, îmbracata în camasa
alba, cu nas de botez, cu mirungere si cu botezare, turnându-i apa cu capul aplecat deasupra cris
telnitei si tunzându-i parul exact ca la un botez normal. Sunt ferm convins ca acest lucru nu a
ajuns la urechea episcopului, episcopul nu stie ca are asemenea elemente ramase de pe vremea
ceausista, când se facea preotie comunista cu cai de lemn.
Atunci Biserica avea diferite elemente mediocre de preotie si suferea de anumite traume spirituale.
Acum exista atâta informatie spirituala si religioasa, capacitati preotesti si reciclari, tot ce vrei, si
poti sa-ti verifici permanent clericii. Poate este nevoie ca tineretul care s-a ridicat acum sa fie pus
în parohii, sa fie acolo si sa învete de la cei batrâni; dar, în acelasi timp, sa nu colecteze si
greselile care se fac. Daca episcopul va ramâne un simplu functionar bisericesc, slavit de crestini
cu ocazia sfintirilor, resfintirilor de biserica, cu ocazia hramurilor, a slujbelor arhieresti, nu este
de ajuns. Episcopul trebuie sa fie la inima poporului, pentru ca, în momentul în care episcopul
este în mijlocul poporului, Hristos este în mijlocul poporului si Biserica este în mijlocul
poporului.
Ar trebui sa renuntam, trebuie neaparat renuntat la acele slogane prin care predicile preotului
sfârsesc cu “avem popor credincios si bun, avem popor credincios si evlavios, avem popor
jertfelnic, avem popor rabdator“.
Avem nevoie si de un popor credincios, si de un popor intelectualizat, trezit si spiritualizat
ortodox, avem nevoie de un popor receptiv la chemarea preotului si episcopului, avem nevoie de
un popor care sa nu fie receptiv la atacul sectelor, la atacurile neocrestine sau la învataturile
gresite, avem nevoie de un tineret receptiv la cerintele Bisericii. 
Pentru ca viitorii clerici si preoti sa nu mai confunde preotia cu ingineria, sau cu medicina ori cu avocatura.
Avem nevoie de un popor care sa fie permanent la îndemâna Bisericii, ori de câte ori este
nevoie, în orice activitate filantropica si caritabila: sa fie un popor care sa rationeze cui face
binele, când îl face, de ce-l face, pe ce principiu si cu ce scop, iar episcopul trebuie sa fie un fel de
mama spirituala a poporului, nu cineva de care nu ai voie sa te atingi...
În momentul în care i se cânta “Întru multi ani, stapâne“, poporul sa vada în el punctul de
referinta al Bisericii, ca atunci când intra sectarul în casa lui sa spuna asa: “Tu-mi vorbesti mie de
Dumnezeu…. Pai, tu nu l-ai vazut pe stapânul nostru cum arata si cine este el, cu el sa stai de
vorba, sa vezi el ce spune, cu mine n-ai ce sa discuti, fugi de aici…“ Atunci ar ramâne satul curat,
biserica curata, mosia curata si tara ar ramâne curata. Nu ar mai da navala sectele.
Dar secta vine si gaseste un preot la patru sate; secta vine si gaseste un preot betiv, un preot
privatizat cu magazine sau un preot care la toti crestinii le deschide cartea si le spune ca au
farmece, nascând ast fel tot felul de curente neortodoxe; secta vine si gaseste un preot care nu i-a
învatat pe credinciosi rolul Sfintei Împartasanii la 40 de zile, al spovedaniei la 40 de zile, al
parasirii pacatelor, al prezentei în biserica, al Sfintei Liturghii în fiecare duminica si al rostului
ei esential în viata crestinului…
Episcopul se va mândri cu adevarat abia atunci când va avea o turma de apostoli seriosi si
credinciosi, care cu adevarat îl reprezinta la nivel de biserica si la nivel de morala crestina.
Nu se merge pe principiul izvorât din mentalitatea comunista: “Sa faci ce te învata preotul,
nu ce face el“. Nu este firesc! Preotul trebuie sa fie îndreptarul satului. În vremurile de demult,
preotul, doctorul si avocatul erau oamenii culturii românesti. Nimeni nu stia în sat decât de
prefect, de preot, de doctor, de învatator. Acestia erau oamenii în jurul carora se alcatuia satul. Iar
când era o judecata, preotul era cu Scriptura si cu crucea, medicul era si el acolo, de fata, sa vada
ce s-a întâmplat. Iar prefectul se sfatuia cu preotul si luau o decizie, învatatorul scria jalbele sau
consemna procesele verbale, asculta ce spunea preotul si dadea ultima decizie. Aceasta este
adevarata învatatura sanatoasa, din vatra româneasca a satului.
Întrebarea mea ramâne una singura: daca în momentul de fata nu mai avem nici medic, nici
prefect, nici învatator si nici preot adevarat, ce se va întâmpla cu satul românesc?...
Exista multe sate în care preotii apar numai duminica sau la sarbatori si oamenii sunt lipsiti
de o relatie vie cu ei. Astfel de preoti se simt prea elevati pentru a locui la tara, pentru a
împartasi aceeasi viata cu cei pe care îi pastoresc. Iata ca, din cauza preotilor navetisti, sunt
sate aproape lipsite de preot…
 Ei singuri sunt vinovati ca au ales sa-si ia preotese care se tem de noroi, care nu vor la tara, ci prefera baia cu lux si confortul, prefera sa fie coafate si aranjate… Asta îi priveste direct si personal.
Este de datoria episcopului sa încerce orice mijloc de constrângere, de fortare, ca ei sa
traiasca în mijlocul satului, exact cum traieste învatatorul în mijlocul clasei, pentru ca nu poate
el, ca navetist, sa înteleaga cerintele parohiei.
Daca totusi trebuie sa faca naveta, macar lunea, miercurea, vinerea si duminica sa fie în
parohie, patru zile în care el sa fie oarecum la cerinta credinciosu lui, lânga el. Credinciosul sa
stie clar: azi este marti, parin tele nostru nu este, are problemele lui personale, dar stiu ca
miercuri dimineata va fi gasit la biroul parohiei, la casa parohiala, unde se pot rezolva proble
mele parohiei. Botez, Cununie, înmormântare, sfintire, aghiasma, Maslu – si tot ce mai este
nevoie.
Caderea preotului, sminteala tânarului… Capacitatea redusa si incultura preotului,
dezinteresul fata de tânarul pe care-l are în fata, modul de tratare a relatiei preot-ucenic sau
duhovnic-crestin, acela este mai important si mai smintitor.
 Ati vazut ca în general se merge pe un principiu birocratic. “Ce doriti, ce poftiti, bine, lasati, rezolvati, plecati, Doamne-ajuta!…“
Superficialitatea acestui refren nu face altceva decât sa îi îndeparteze pe oameni de
biserica. Oamenii au nevoie de preoti care sa le înteleaga framântarile, sa le înteleaga zbu
ciumul launtric si sa îi ajute sa se ridice din cadere, sa duca lupta cea buna împotriva patimilor
si a poftelor, sa mearga pe calea mântuirii…
 Trebuie eliminat dialogul subiectivist în care noi facem o activitate care nu mai este
spirituala, ci facem mai mult o activitate pedagogica, în care-l obisnuim pe crestin sa lase
pomelnicul, si cu asta a rezolvat problema, fara a-i mai da un sfat, fara a mai cerceta în ce stare
spirituala este, sau cât de împrastiat sau necunoscator al lucrului pe care-l are de facut este. Asta-l
sminteste pe tânar… Nepasarea preotului fata de sufletul lui sau neimplicarea preotului în viata
lui concreta.
De exemplu, sunt cazuri când vin tineri si spun: “Am fost la preot si i-am spus ce am patit si
mi-a zis: ‘Si acum ce vrei sa-ti fac eu?’“. Iata un raspuns care sminteste. “Si ce vrei sa-ti fac eu?
Roaga-te…“ Ei, cuvântul “roaga-te“ îl stim din Sfânta Scriptura. Dar când, cum, de ce, cu ce, cât,
pâna când sunt întrebari legate de cuvântul “roaga-te“, care trebuie sa-mi arate daca voi fi sau nu
ascultat de Dumnezeu ori daca sunt pe calea pe care Dumnezeu ma poate asculta.
Oamenii cauta articolele si tot ce se scrie despre pacatele preotilor si uita sa citeasca articolele despre pacatele lor.
Nu trebuie sa raportam Biserica la individ.
Hristos n-a pacatuit, n-a curvit, n-a baut, n-a furat, n-a înselat, n-a batjocorit niciodata, a dus o
viata si o activitate mesianica: “Cine ma vadeste de pacat?“ A aratat ca este fara de pacat, cum
spune si rugaciunea: “Tu singur ai purtat tot, fara de pacat fiind“.
 În momentul în care noi suntem întrebati daca oamenii se smintesc neaparat de pacatele preotilor, trebuie sa re zolvam problema astfel: oamenii sa fie aceia care sa-si aleaga preotii singuri în parohia lor, dupa vrednicia fiecaruia.
În vremea de demult, un preot nu era pus în satul respectiv pentru ca asa voia el, ca avea relatii
la episcop si acesta i-a dat parohia cutare. Nu. În vremea de demult poporul spunea: “Pe cutare îl
vrem preot!“ Asa a ajuns si Sfântul Spiridon preot si episcop în Trimitunda, asa a ajuns si Sfântul
Nicolae preot în Mira Lichiei si episcop, asa a ajuns si Sfântul Ioan Gura de Aur patriarh în
Constantinopol.
 Oamenii uita de existenta unor asemenea ierarhi cu viata sfânta. Desi am avut ierarhi sfinti,
chiar facatori de minuni, si în vremuri apropiate de ale noastre: Sfântul Ioan Maximovici,
arhiepiscopul care nu se sfia sa mearga descult pe strazile din San Francisco, sau Sfântul
Nectarie din Eghina, care, de altfel, a si fost prigonit de clericii nevrednici, fiind mutat
disciplinar din Patriarhia Alexandriei… Oamenii prefera sa îi vada numai pe clericii nevrednici
si sa spuna ca si Biserica e nevrednica…
Poporul trebuie sa tina minte ca Biserica este alcatuita din totalitatea credinciosilor botezati
în numele Sfintei Treimi, altoiti în butucul lui Hristos. În momentul în care ei alcatuiesc o
biserica într-un sat, au un comitet parohial. Acel comitet parohial are un delegat sau mai multi
delegati care, în momentul aparitiei unei probleme din partea preotului lor, sunt obligati sa o
explice episcopului.
Iar daca episcopul este anuntat si nu da o mustrare, un avertisment sau o îndreptare acelui
cleric pentru viciile pe care le are, poporul are libertatea de a-i elibera certificatul de pensionare,
adica prin demisie cu conventie sau preaviz, în care sa-i spuna: “Parinte, mai aveti doua
duminici sa va cautati parohie, pentru ca noi vom merge la episcop sa ne dea un preot care sa fie
pe vrednicia locului“.
 Sa ajunga sa-l plimbe în cel putin douazeci de parohii, pâna ce si episcopul va ajunge la
concluzia ca acel om care are permanent reclamatii, nu trebuie sa fie slujitor si model celor pe
care-i sminteste. Daca oamenii sunt categorici si sunt bine formati duhovnices te, vorbind cu
episcopul fata catre fata, la modul cel mai serios, atunci pot merge pâna la a închide biserica.
“Domnule, noi nu mai avem nevoie de slujba unui ticalos. Noua sa ne dati un preot tânar, ca aveti
absolventi tineri, care au nevoie sa-si puna capacitatea lor preoteasca în slujba Bisericii. Iar pe
acesta, care sminteste satul, este momeala sectelor, a ateilor, este limba bârfitorilor, este ochiul si
tinta de atac a tuturor propagandistilor împotriva Bisericii, va rugam urgent sa îl luati de aici!
Noi nu vrem ca satul nostru sa aiba o reputatie proasta din cauza preotului!“
Si atunci, va spun eu ca, în mod categoric, vom ajunge sa avem preoti someri, care nu vor
avea parohie din cauza conduitei lor si vor trebui sa se reorienteze profesional, sa ajunga avocati,
doctori, medici, tâmplari, zidari, zugravi, salahori, faiantari…
Pravilele bisericesti sunt foarte aspre si foarte categorice în privinta pedepselor preotilor care pacatuiesc. E adevarat însa si faptul ca nu prea se mai tine cont de aceste pravile…
Nu scrie nicaieri ca un preot trebuie sa moara preot, cum nu scrie nicaieri ca un preot trebuie
sa faca pacate si sa slujeasca cu tot cu pacate… Când pacatele lui au depasit dreptatea lui
Dumnezeu si mânia poporului, atunci episcopul este obligat sa ia masura administrativa, prin
mustrare, avertisment, mutare, desfiintare, pentru ca altfel se compromite el ca episcop si are o
reclama proasta.
 Ce spune Sfântul Ioan Gura de Aur? “Mai bine sa putrezeas ca în pântecele maicii sale decât sa se nasca cel care va ajunge preot nevrednic“.
Episcopul locului sau chiriarhul fiecarei eparhii trebuie sa-si cunoasca într-un
opis toate parohiile si toti preotii, sa aiba un caiet în care sa consemneze slabiciunea sau vrednicia
fiecarui preot. El, ca parinte si ca econom al fiecarei eparhii, trebuie sa stie permanent când
trebuie sa dea sfatul parintesc, doar de aceea poarta cârja si mitra arhiereas ca, are putere de a
reprezenta pe Hristos si de a lua decizii în numele lui Hristos: “Tu sa fii cuminte, sa fii atent sa nu
faci asa…“ El este unicul în masura sa-l îndrepte; nu poate o instanta de judecata lumeas ca sa
rezolve o problema de instanta preoteasca.
 Nu poate sa vina o instanta judecatoreasca sa-l judece pe preot de ce e aspru în biserica sau de ce-si bate joc de credinciosi. Asta e numai de datoria spirituala si morala a episcopului care are consistoriul lui personal, format din oameni care au o anumita autoritate morala, nu sunt ca cei pe care-i judeca,
pentru ca, altfel, n-ai facut nimic: corb la corb nu-si scoate ochii si întunericul nu se amesteca cu
lumina.
– Nu putini sunt cei care se smintesc de taxele impuse în anumite biserici… Tarifele pentru
înmormântari, pentru botezuri sunt prea mari si oamenii nu pot face fata. Chiar daca “birul“,
atât la botez cât si la înmormântare, ti se ia o singura data…
– Protopopul sau episcopul locului pot cadea de comun acord, ca în orice institutie de domeniu
public unde se vorbeste de o finantare. Avem parohii de gradul I, de gradul II, de gradul III. În
parohia de gradul I, 30% din credinciosi sunt bogati, 20% saraci, 10% umiliti, lipiti pamântului.
Si poate exista un articol local de lege, pus de episcopul locului, în care sa se spuna ca preotul
este obligat sa boteze gratis copiii oamenilor saraci, sa îngroape gratis oamenii saraci, sa cunune
gratis oamenii saraci sau sa ia jumatate din taxa. Sau un articol care sa spuna ca ramâne la lati
tudinea credinciosului cât va darui el din proprie initiativa preotului sau bisericii, fara ca preotul
sa cârteasca, sa ceara sau sa mareasca o anumita taxa.
Exista posibilitatea de îndreptare? Pentru ca oamenii sunt convinsi ca preotii cazuti nu se pot ridica. Îi
arata cu degetul, ca si cum ar fi osânditi la iad.
– Acum, trebuie sa întelegem urmatorul lucru: sunt caderi si caderi, patimi si patimi. De
exemplu, nu o sa putem sa condamnam un preot ca este mai aspru sau mai categoric ori mai rece
fata de credinciosii sai. Nu o sa poti condamna un preot pentru ca a întârziat la slujba. Nu o sa
poti condamna un preot pentru ca a întârziat la o cununie, ca a refuzat sa faca cuiva o ierurgie
exact în ziua în care a vrut acela, el având alt program.
Sunt nenumarate motive de reclamatie, dar cele mai multe reclamatii sunt întemeiate pe un
singur lucru: viata morala a preotului, care ar trebui sa fie în parohie modelul absolut. Acolo ar
trebui sa intervina episcopul categoric, în anumite situatii: n-ai sa-mi lasi tu mie într-o parohie sa
faca Liturghie un preot care desfrâneaza, ci automat îl vei înlocui, pentru ca deja te compromiti
tu, ca episcop, prin subalternul tau pe care-l ai si care te reprezinta acolo, daca el face asemenea
lucruri. Daca ramân oameni neîngropati, oameni neîmpartasiti, bolnavi neîmpartasiti, muribunzi
neîmpartasiti, atunci oamenii pot sa se razvra teas ca împotriva preotului facându-i reclamatie la
eparhie.
Daca apare o patima din asta minora, lacomie sau betie, la fel, trebuie sa intervii: fie îl legi sa
nu mai bea, fie îl obligi sa nu mai faca anumite abuzuri. Sunt vicii si patimi personale pe care si le
rezolva el cu episcopul, atunci când se spovedeste în cadru intim. În general, enoria se leaga de
pacatele preotului care sunt facute în ochiul public, fara scrupul si fara rusine. Adica pacatele
vatamatoare ochiului social. Acolo, episcopul trebuie sa intervina categoric.
Unde sunt probleme personale, care nu se vadesc si nu afecteaza cadrul parohiei, acolo nu mai
au treaba credinciosii. Ca el vrea sa manânce mai mult sau e mai puturos, asta îl priveste direct si
personal. Va da socoteala dupa cuvântul psalmistului: “Blestemat este cel ce face lucrul
Domnului cu îndaratnicie“…
“M-am întrebat multa vreme: de ce pacatuiesc preotii? Lista lor de pacate este larga: de la
pacatul lacomiei, de care sunt cuprinsi foarte multi, pâna la nerespectarea predaniilor
bisericesti. Preotii nu au voie sa ia bani pe spove danie; si totusi unii iau. Ar trebui ca preotii sa
nu fumeze; si totusi unii fumeaza, îndraznind sa se ascunda sub pretextul ca Sfintii Parinti nu
au dat canoane împotriva fumatului.
De ce pacatuiesc preotii? Asta este o întrebare foarte importanta. În primul rând, nu
pacatuiesc toti, ba chiar unii duc viata sfânta. De ce pacatuiesc unii preoti? Raspunsul pe care
îl am în minte, desi nu l-am auzit de la nimeni, este ca pacatuiesc tocmai pentru ca Dumnezeu le
da aceasta libertate. Adica Dumnezeu nu a vrut sa le rapeasca preotilor darul libertatii.
Catolicii cred ca atunci când papa vorbeste de la amvon e infailibil, nu poate gresi. Adica e
un fel de robot teleghidat de Dumnezeu. Dar ideea aceasta este puerila. Au fost papi care au zis
tot felul de prostii de la amvon si acesta este cel mai bun argument ca ideea infailibilitatii este
gresita. Si au avut parte catolicii astia de papi care de care mai infailibili. Desfrânatul Borgia
era la fel de infailibil de la amvon cum era si în pat.
Dumnezeu ar fi putut sa îi transforme pe toti preotii în roboti asceti, lipsiti de patimi dar si de
virtuti. Dar Dumnezeu a vrut ca slujitorii sai sa Îl slujeasca în deplina libertate: altfel, i-ar fi
lipsit din start de posibilitatea de a câstiga cununa sfinteniei.
Dumnezeu vrea ca toti clericii sa fie sfinti, asa cum vrea ca toti credinciosii sa fie sfinti. Dar,
atunci când clericii nu sunt la înaltime, vina este a lor si nu a lui Dumne zeu.
 Zicea cineva ca un copil rau este dovada unui esec al parintilor, ca parintii poarta mare parte din
responsabilitatea acestui esec.
La fel este în cazul preotilor. Ei nu au picat de pe alta planeta, ci sunt oameni ca noi. Sunt
oameni dintre noi. Ei sunt roadele si, într-un fel, oglinda mediului în care au crescut. Când un
tânar ajunge preot în satul în care a copilarit si oamenii vad ca e nevrednic, ar trebui sa îi
mustre constiinta: ei l-au pregatit sa devina asa.
Bine, nu e numai influenta mediului; din sate cu viata religioasa destul de timida au iesit
preoti deosebiti, iar din sate în care viata duhovniceasca a fost mai înalta, au rasa rit preoti
carora le statea mai bine ca si chelneri sau ca vânzatori de tutun. Si-au ratat cariera. Oricum,
la oras e mult mai usor sa îl arati cu degetul pe preot: nu îti poti da seama ca si tu esti de vina
pentru ca el nu e asa cum trebuie.
Preotii au de dus o lupta grea ca sa pastoreasca turma. Tot ascultând la spovedanie pacatele
oamenilor si aflând toate ticalosiile din lume, cei mai slabi cad si ei în pacate asemanatoare.
Daca membrii unei parohii ar fi dornici sa duca o viata mai sporita duhovniceste, atunci preotul
ar gasi în elanul lor puterea de a fi el însusi o persoana mai înduhovnicita. Dar când membrii
parohiei nu au în cap decât cum sa împace virtutea cu pacatul, utilul cu placutul, preotul este
tras înapoi.
De fapt, cei care îi bârfesc pe preoti o fac mai ales pentru ca si ei traiesc în pacate si li se
pare ca daca si preotii pacatuiesc, atunci propriile lor pacate sunt mai usor de trecut cu
vederea. Asa cred ca se explica isteria celor care nu mai stiu cum sa arunce cu noroi în preoti.
Pâna la sfârsitul lumii, Dumnezeu va avea propriile Sale vase alese, va avea slujitorii Sai
care vor pastra nestinsa flacara dreptei-credinte.
Doamne, alunga de la mine toate gândurile de judecata pe care, din prostia mea, le-am avut
împotriva slujitorilor tai. Scoate la lumina nevinovatia celor napastuiti pe nedrept, iar pe cei
care au cazut în oarecare patimi, curateste-i dupa mare mila Ta, spre lauda Bisericii Tale si
rusinarea celor care îi clevetesc. Amin!“
Convorbire cu Pr Calistrat Chifan
Din: Mangaiere si mustrare -Danion Vasile
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments