“Când Iisus vru sa se întoarca în Nazaret, orasul era asa de schimbat, încât el nu-l mai
recunoscu. Nazaretul, în care traise si care era altadata numai vaiete si lacrimi, era acum plin de
hohote de râs si de cântece. Hristos, intrând în oras, vazu sclavi încarcati cu flori, grabind cu totii
spre scarile de marmura ale unei case construite toata din marmura alba.
Hristos intra în casa si, în fundul unei sali , vazu rasturnat pe un culcus de purpura un om
în al carui par nepieptanat erau încâlciti trandafiri rosii si ale carui buze erau rosii de vin. Hristos se
apropie de el, îi atinse umarul si-i zise:
– Pentru ce duci aceasta viata?
Omul se întoarse, îl recunoscu si îi raspunse:
– Eram lepros si tu m-ai vindecat, de ce as duce alta viata?...
Hristos iesi din casa aceea. În strada vazu o femeie cu obrajii fardati si purtând vesminte
colorate si încaltari împodobite cu perle. Pe urmele ei, un om într-o haina în doua culori pasea
cu ochii plini de dorinta. Si Hristos se apropie de omul acela, îi atinse umarul si-i zise:
– Pentru ce urmaresti aceasta femeie si o privesti astfel?
Omul, întorcându-se, îl recunoscu si-i raspunse:
– Eram orb si tu m-ai vindecat. Ce as putea face acum cu vederea mea?
Si Hristos se apropie de femeie:
– Calea aceasta pe care umbli tu este cea a pacatului; de ce mergi pe ea?
Femeia, recunoscându-l, îi zise râzând:
– Calea pe care merg acum e dulce si tu mi-ai iertat toate pacatele.
Atunci Hristos se întrista foarte si voi sa paraseasca orasul acela.
Dar, iesind din oras, vazu în sfârsit, pe marginea unui sant, un tânar ce plângea. Hristos se
apropie de el si, atingându-i buclele parului, îi zise:
– De ce plângi, prietene?
Tânarul ridica ochii si, recunoscându-l, îi raspunse:
– Eram mort si tu m-ai înviat; ce as putea face acum cu viata mea?
Oscar Wilde
Textul de mai sus face parte dintre acele savuroase povesti pe care le rostesc cu emfaza cei
care neaga faptul ca rostul omului este de a merge spre rai pe calea aratata de Hristos prin
Biserica. Vom explica prin ce anume se leaga acest fel de povestiri de problema pacatelor
preotilor.
Multi oameni au auzit în zilele noastre de Hristos, dar putini traiesc dupa cum ne-a învatat El.
Multi vorbesc despre Hristos, dar putini merg pe calea mântuirii. Motivul principal este
putinatatea credintei lor în Dumnezeu.
Povestirea lui Oscar Wilde este reprezentativa pentru modul în care înteleg acestia rostul
Întruparii Fiului lui Dumnezeu. “Poate ca într-adevar Hristos a vindecat leprosi, a înviat
morti, a iertat pacatele pacatosilor. Si ce daca? Câta vreme nu a fost în stare sa ne ajute sa avem
o viata plina de bucurii, ramâne sa faurim noi însine o astfel de viata…“
Si oamenii traiesc departe de Hristos si de Biserica. Vin la biserica de Pasti si de Craciun,
pentru a lua o gura de aer duhovnicesc înainte de a se duce la petreceri festive. Oricum, nu
întârzie prea mult înauntru, de teama ca nu cumva acest aer sa le strice buna-dispozitie,
transformându-i în niste credinciosi “de rând“.
“Si ce daca Hristos a înviat mortii, câta vreme pe noi nu ne intereseaza acest fapt?“, se
întreaba acestia. Ei pierd din vedere un lucru: ca Hristos a înviat si pentru ei. Hristos îi cheama
si pe ei la mântuire.
Povestioara lui Oscar Wilde, oricât de interesanta li s-ar parea admiratorilor, sufera de o
hiba: e inexacta. Adica nu respecta adevarul istoric. Fiul lui Dumnezeu nu a venit pe pamânt
nici ca sa învie mortii, nici ca sa vindece pe cei bolnavi trupeste. Ori de câte ori Hristos a facut
minuni, le-a facut mai ales pentru folosul sufletesc al oamenilor. Bolnavii pe care i-a vindecat
si-au schimbat viata, pacatosii carora le-a iertat pacatele au pus început bun mântuirii, pornind
pe calea sfinteniei. Pentru asta a venit Hristos, pentru a-i sfinti pe oameni, pentru a le arata
drumul spre rai.
Minunea cea mare nu a fost ca bolnavii s-au vindecat, pentru Dumnezeu nici o vindecare nu
este cu neputinta, minunea cea mare este ca pacatosii s-au lepadat de pacate. Hristos a venit ca
sa-i învete pe oameni sa traiasca viata cea adevarata, viata binecuvântata de Dumnezeu.
“Ucenicii“ lui Oscar Wilde nu vor sa înteleaga aceasta viata. Prefera sa gaseasca o
sumedenie de motive pentru a-si justifica necredinta si iubirea de patimi. “Daca viata crestina
este o viata plicticoasa, o viata searbada, de ce nu ne-am scalda în bucuriile vietii pagâne?…“,
se întreaba acestia. Si se scalda în patimi si în minciuna, fericiti ca au reusit sa se ascunda de
Hristos si sa Îl pacaleasca pe Dumnezeu.
Unul dintre marile lor atuuri este faptul ca “preotii sunt pacatosi“. Acest refren, care face
deliciul presei, este la fel de adevarat precum formula: “toate pisicile sunt negre“ sau “toti
oamenii poarta ochelari“.
Nu toti preotii sunt pacatosi, asa cum nu toti oamenii poarta ochelari. Dar lor, cei pe care îi
voi numi “discipolii acestui veac“, le place sa se minta. Cum gasesc un preot pacatos, imediat
fac mare vâlva. Îi vâneaza cu aceeasi râvna cu care pe vremuri erau vânate vrajitoarele din
Salem.
“Daca pastorii sunt pacatosi, de ce sa fim noi altfel?“, se întreaba acesti eroi ai cugetarii. Ei
uita ca Hristos nu a spus niciodata crestinilor: “Traiti curat, asa cum traiesc pastorii vostri“.
Dumnezeul Sfintelor Scripturi spune însa cu putere: “Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sfânt sunt“ (Levitic, 11, 44).
Aceasta este învatatura crestina pe care nu vor sa o pri measca “discipolii“.
Oricât de pacatosi ar fi preotii, credinciosii nu trebuie sa se abata de la învataturile Evangheliei.
Dar, asa cum sunt si preoti pacatosi, asa sunt si preoti cu viata sfânta. Cârtitorii le gasesc
însa si acestora fantomatice defecte, pentru a nu fi nevoiti sa le recunoasca virtutea:
“Parintele Cleopa? Dadea niste canoane imposibil de facut.
Parintele Arsenie Papacioc? A facut închisoare politica. Parintele Justin Pârvu? Nu era îngaduitor cu pa catele si slabiciunile noastre“.
Uite-asa, încet-încet, cârtitorii reusesc sa se minta pâna si pe ei însisi. Bine ca nu au trait cu
sute de ani în urma, ca le-ar fi gasit defecte chiar si Parintilor care au intrat în Sinaxar.
Oricât de împietriti la inima ar fi acesti cârtitori si chiar daca exagereaza pacatele preotilor,
nu trebuie sa negam faptul ca, pâna la un punct, au dreptate. Exista si preoti nevrednici, din
cauza carora crestinii mai slabi în credinta parasesc Biserica si alearga la secte, crezând ca
acolo vor gasi modele vrednice de urmat.
Exista si preoti nevrednici. Chiar daca presa exagereaza de multe ori, chiar daca adesea
bârfele oamenilor nu au nici un graunte de adevar, exista totusi si preoti nevrednici. Numai ca
existenta lor nu e o dovada a faptului ca Biserica nu ar fi Mireasa lui Hristos. E doar o dovada a
faptului ca si-au folosit în mod gresit libertatea.
Nu trebuie sa uitam nici ca, de multe ori, presa arunca cu pietre chiar si în parinti cu viata
curata: astfel de articole de senzatie se vând ca pâinea calda. Dupa ce un parin te este acuzat de
un pacat pe care nu l-a facut, multi îl vor judeca cu asprime. Daca s-ar scrie o suta de articole
care sa lamureasca adevarul, în inimile multora va ramâne totusi un semn de întrebare: “De
unde a aparut fumul, daca nu e nici un foc?“
Trebuie lamurita aceasta dilema. Mass-media constituie una dintre principalele puteri ale
societatii. De aceea chiar si unii oameni ai Bisericii se tem sa nu fie luati în vizorul ei. Dar
pentru cine Îl slujeste pe Hristos, nu exista motiv de teama.
“Daca vrea, presa poate zdrobi pe oricine…“ Acesta este un mit fara nici un fundament. Ce
poate face presa? Poate lansa o sumedenie de zvonuri neadevarate despre capii Bisericii si
despre clerici. Oricât de mari ar fi minciunile lansate, totusi ele nu ar face altceva decât sa
sporeasca sfintenia celor învinuiti pe nedrept.
Crucea prigonirii nu este noua în istoria Bisericii. Nu a fost nevoie sa apara radioul,
televiziunea sau internetul pentru ca bârfele pe seama slujitorilor lui Hristos sa se raspândeasca
cu viteza fulgerului. Numerosi sfinti au fost învinuiti de pacate pe care nu le-au facut. Dar ei au
rabdat cu smerenie aceasta forma de martiriu nesângeros si au dobândit cununa sfinteniei.
Unora dreptatea le-a fost vadita abia dupa moarte. Nu de putine ori însa Dumnezeu a facut
dreptate alesilor sai înca din timpul vietii si clevetitorii au fost facuti de rusine.
As putea aminti aici faptul ca Sfântul Ioan Maximovici, marele facator de minuni,
arhiepiscopul din San Francisco, a ajuns în fata tribunalului civil, spre satisfactia dusmanilor
sai. Dumnezeu i-a facut dreptate sfântului ierarh, si viclenia prigonitorilor sai a iesit la iveala.
Daca ne-am gândi la un alt mare sfânt ierarh facator de minuni (iata ca exista si ierarhi care
spulbera orice zvon despre lipsa de credinta a pastorilor Bisericii), si anume la Sfântul Nectarie
de Eghina, putem spune ca tocmai clevetirile dusmanilor sai i-au fost, într-un fel, prilej de
sfintire. Prin rabdarea clevetelilor, el, care fusese izgonit din Patriarhia Alexandriei, a ajuns mai
slavit decât toti ierarhii alexandrini din vremea sa la un loc. Îndraznesc sa cred ca, daca Sfântul
Nectarie ar fi trait astazi, s-ar fi putut face emisiuni foarte palpitante despre pacatele pe care i
le-au reprosat clevetitorii de altadata. S-ar fi putut scrie articole lungi. S-ar fi creat chiar un
site special pe internet. Sfântul Nectarie ar fi rabdat toate aceste prigoniri nedrepte, asa cum lea
rabdat si pe celelalte.
Modul în care vrajmasul mântuirii loveste în clericii cu viata sfânta nu este nou, doar pare
nou. Si, chiar daca cei clevetiti pe nedrept sufera din cauza clevetelilor (atât pentru Sfântul
Nectarie, cât si pentru Sfântul Ioan Maximovici prigonirea a fost pricina de întristare, si nu de
bucurie), Dumnezeu îi rasplateste cu îmbelsugare pentru rabdarea cu care îsi poarta crucea.
De aceea, o biruinta vremelnica a celor care, folosindu-se de atotputernicia mijloacelor massme
dia, lovesc în pastorii alesi se va transforma, în timp, în biruinta celor loviti.
Afirmând cu toata convingerea ca unii parinti sunt învinuiti de pacate pe care nu le-au
savârsit nu înseamna ca neg faptul ca exista si preoti care pacatuiesc. Evidentele nu pot fi
negate. Ar trebui ca oamenii sa nu se mai sminteasca de caderile unor astfel de preoti. Ar trebui
sa mearga la parinti sporiti în viata duhovniceasca, fara a se scârbi de cei dintâi. Parintele
Sofronie de la Essex, fiind întrebat ce pot face crestinii care se smintesc de nevrednicia
pastorilor lor, a raspuns: “Sa faca efortul de a cauta parinti cu viata curata si sa îi asculte pe
aceia“.
De multe ori, oamenii considera ca pastorii nu sunt buni pentru ca nu îi lasa sa duca o viata
de compromis. Prefera sa îi paraseasca pe acestia pentru a gasi preoti mai în gaduitori, care nu
le cer sa mearga pe calea cea îngusta a Evangheliei. Acest lucru dovedeste ca oamenilor le sta în
fire sa gaseasca tot felul de motive pentru a nu trai cum învata Evanghelia.
Daca oamenii ar iubi învataturile Evangheliei, atunci ar merge pe calea mântuirii oricât de
pacatosi ar fi preotii lor. De-a lungul istoriei Bisericii au fost multi crestini care au avut pastori
nevrednici, dar nu s-au smintit de ei si au dobândit raiul. Aceasta dovedeste ca, desi pastorii nu
au stiut sa fie modele pentru cei pastoriti, Dumnezeu i-a ajutat pe cei din urma sa mearga pe
calea cea îngusta. Capul Bisericii nu e nici preotul, nici episcopul, nici chiar patriarhul de la
Constantinopol. Capul Bisericii e Hristos si El Însusi poarta de grija celor credinciosi, oricare
ar fi piedicile cu care acestia se confrunta.
E lesne de înteles ca, acolo unde pastorul nu e model, pastoritii îl urmeaza în pacat. Dar Dumnezeu biruieste neputintele omenesti si, acolo unde preotul nu e vrednic, credinciosii Îl pot urma pe singurul care e vrednic sa le fie model: pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Cei slabi în credinta ar trebui sa îsi dea seama ca nimic nu e mai important decât mântuirea.
Si daca afla ca vreun preot a cazut în pacat, sa nu se sminteasca, ci sa se roage pentru el. E
foarte greu acest cuvânt. Dar oricine vrea sa se mântuiasca, trebuie sa îl tina. Noi vrem sa ne
mântuim si în acelasi timp vrem sa ne judecam aproapele. Dar cele doua lucruri sunt contrare.
Nu avem dreptul sa osândim pe nimeni. În clipa în care osândim, devenim noi însine par tasi
pacatului.
Asta nu înseamna ca trebuie sa acceptam pacatul. Sfintii Parinti ne învata sa iubim pacatosul,
oricare ar fi el, dar sa nu iubim si pacatul sau. Pacatul trebuie urât, indiferent cine si de ce l-ar
savârsi. Pacatul este pacat, chiar daca îl savârseste un laic sau un preot. Sa nu fim îngaduitori
cu pacatul, vazând ca unii pastori pacatuiesc. Fiecare îsi va avea plata lui, dupa faptele sale. Si
nu trebuie sa judecam noi pe nimeni. Pe fiecare îl va judeca Însusi Dumnezeu, la vremea
cuvenita.
Nu este problema noastra de ce îngaduie Dumnezeu sa pacatuiasca unii preoti.
Dumnezeu pe toate le vede si le rasplateste dupa cuviinta.
Danion Vasile -fragment din “Mangaiere si mustrare”
va urma
va urma
CategoriiVorbele Sfintilor Parinti
