„Îşi ridică mâinile Sale şi îi binecuvântă. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi era înălţat spre cer” (Lc 24, 50-51).
Cu mâinile întinse în semn de binecuvântare, Mântuitorul Se înălţă încet, încet din mijlocul lor. Apostolii erau privind cu lacrimi în ochi această despărţire.
Mântuitorul văzu din înălţime întristarea lor şi trimise doi îngeri să-i mângâie, cu cuvintele: „Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut pe El mergând la cer” (Fapte 1, 11).
În clipa aceasta, întristarea şi descurajarea îi părăsi pe Apostoli şi se întoarseră „plini de bucurie în Ierusalim”. (Citiţi pe larg la Luca 24 şi Fapte 1.)
Înălţarea Domnului, la început, i-a întristat pe Apostoli, dar pe urmă i-a umplut de bucurie. Praznicul Înălţării Domnului este un praznic de mare bucurie. De ce?
Întâia dată, pentru că Înălţarea Domnului însemna sfârşitul cu bine al lucrării pentru care venise în lume. Însemna biruinţa Evangheliei. Înălţarea însemna că Domnul biruise lumea. Biruise toate ispitele; răbdase toate batjocurile. Biruise păcatul, biruise moartea, biruise pe diavolul. Domnul Se întorcea la cer tot aşa de curat precum venise. Nimic în ispitele şi întinăciunile lumii nu putuseră să-L atingă. El Se întorcea triumfător asupra păcatului, asupra morţii, asupra iadului.
A doua, trebuie să ne bucurăm, căci această biruinţă e şi biruinţa noastră. Biruinţa Domnului este biruinţa mântuirii noastre. „Cel ce S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului S-a suit în înălţime, ca să ne dea nouă daruri” (Ef 4, 8-10). S-a coborât ca să ne ridice pe noi. S-a înălţat ca să ne trimită „daruri”. Domnul a dus cu El cătuşele robiei noastre sufleteşti; a zdrobit capul şarpelui şi ne-a lăsat darul mântuirii. Domnul cel înălţat la cer ne trimite de acolo darurile mântuirii sufleteşti. Putem spune şi aici: „Ce bine este că Domnul S-a suit la cer!”. După înălţarea Sa, a venit darul cel mare al Duhului Sfânt (despre care vorbim pe larg în şcoala Duhului Sfânt).
Domnul „a intrat în cer ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9, 24). Ce bucurie mare trebuie să ne dea această veste! Domnul Iisus, Care a fost între noi pe pământ, Se află acum de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru păcatele noastre şi pentru toate cererile şi rugările noastre (I Tim 2, 5; I In 2, 1). Când ai o petiţie pe la oraş, ce bine este să ai un cunoscut, un prieten care poate să-ţi asigure rezolvarea ei!
Ce bucurie mare trebuie să ne dea apoi asigurarea că Domnul S-a dus să ne pregătească şi nouă loc în Ierusalimul cel ceresc! Această veste de bucurie ne-a vestit-o şi ne-o vesteşte El Însuşi: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi Mă voi întoarce, vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu şi voi să fiţi” (In 14, 2-3). „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (In 12, 32).
Ce dar mare, ce bucurie mare! Dar de darul acesta se vor învrednici numai cei credincioşi, numai cei care trăiesc o viaţă cu Domnul.
Domnul Iisus este icoana noastră. Precum El S-a ridicat la cer, aşa ne vom ridica şi noi. Dar ca să ne învrednicim de acest dar, trebuie încă din viaţa aceasta să ne dedăm a ne înălţa şi noi spre cele sufleteşti, spre înălţimile curate şi sfinte ale Evangheliei. Domnul ne-a dat şi ne-a lăsat şi darul să putem face şi acest lucru.
Când arunci o piatră în sus, ea cade iarăşi înapoi. Învăţaţii spun că ea cade în virtutea „legii de gravitaţiune”; pământul are puterea de a atrage corpurile. O astfel de lege a gravitaţiunii este şi în lumea cea sufletească. Lumea aceasta, cu ispitele şi patimile ei, atrage pe om cu putere mare spre pământ. Această atragere este „legea firii celei vechi”, sub puterea căreia stă tot omul. În puterea acestei „legi” cădem în păcat. Avem însă şi noi o putere cu care să rupem această lege. În ziua Înălţării la cer, Iisus Mântuitorul a rupt „legea gravitaţiunii”. El S-a înălţat la cer în faţa Apostolilor. Domnul Iisus a rupt şi legea cu „gravitaţiunea păcatului”. El ne-a dat putere să scăpăm de atragerea lumii, de „legea firii celei vechi”.
Când L-ai primit cu adevărat pe Domnul, când ţi-ai aruncat sarcina păcatelor la picioarele Crucii, când inima ta se umple de darul Duhului Sfânt, simţeşti cum, deodată, viaţa ta se ridică şi te ridică spre nebănuite înălţimi sufleteşti… Simţeşti cum capeţi aripi sufleteşti… Te simţeşti dintr-o dată mutat într-o lume nouă şi o viaţă nouă, plină de bucurie şi fericire adevărată.
Păsărica rupe „legea gravitaţiunii” cu ajutorul aripilor şi cu ajutorul aerului ce-l are în ea. Aşa e şi cu noi: putem rupe atragerea ispitelor lumeşti cu ajutorul aripilor ce ni le dă rugăciunea şi cu ajutorul Duhului ce este în noi. „Legea gravitaţiunii păcatului” o poate rupe numai „omul cel duhovnicesc” (Rom 8), omul care foloseşte neîncetat aripile rugăciunii, omul în care „Duhul a biruit carnea”, cele sufleteşti au biruit pe cele lumeşti.
Câţi însă au rupt şi rup „gravitaţiunea”, atragerea lumii, cu ajutorul Mântuitorului? Puţini, foarte puţini. Cei mai mulţi creştini se târăsc pe pământ ca nişte viermi neputincioşi; nu se mai satură de a roade şi a se afunda în coaja lumii… Trăiesc cu totul sub puterea de atragere a lumii… nu se pot înălţa cu sufletul.
Prin «Lumina Satelor», am scris odată despre un pui de vultur prins de un vânător, care, crescând împreună cu găinile, şi-a pierdut pe urmă firea sa de vultur zburător spre înălţimi.
Noi trebuie să ne învăţăm a „zbura” cu sufletul încă din această lume. Rândunica îşi învaţă puii a zbura primăvara şi vara, pentru ca toamna să fie gata a zbura în călătoria cea lungă, spre alte ţări, spre altă lume.
Aşa şi noi, încă din primăvara vieţii (din tinereţe), trebuie să ne învăţăm a zbura cu sufletul, pentru ca să fim gata pe când soseşte toamna şi iarna cu zborul cel mare al veşniciei.
Domnul Iisus S-a înălţat la cer. Înălţarea Lui ne spune că patria noastră cea adevărată este sus în cer… gândul nostru trebuie să fie mereu, mereu acolo.
În firea noastră trebuie să fie înălţarea, zborul spre cele sufleteşti şi cereşti. Lumea şi lutul de pe noi ne ţin încă legaţi de pământ, dar va veni odată ceasul binecuvântat când vom scăpa de legăturile pământului şi vom ajunge acolo unde Domnul ne-a pregătit şi nouă loc.
Cu astfel de gânduri să prăznuim şi să petrecem praznicul Înălţării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare
