“Iubiţi credincioşi,
Iată-ne în sărbătoarea Duminicii Învierii, când noi continuăm, după aceste săptămâni, iată, de acum şase, să serbăm marele praznic al Învierii, ca în fiecare duminică, de altfel, dar mai ales, în această perioadă de 40 de zile după Paşti. Nu că după aceea încetăm acest praznic, ci, într-un chip deosebit, aceste 40 de zile pentru noi sunt deosebite. Şi continuăm cu celălalt praznic, Înălţarea Domnului, şi continuăm cu celălalt praznic, Duminica Rusaliilor, dar și perioada în care Biserica vine cu slujbele şi cântările ei, care amintesc şi preamăresc aceste mari praznice.
[…] Iar astăzi – pentru care și motiv Părinţii Bisericii au ales ca această Evanghelie să se citească astăzi – ne-a învăţat, deci această Evanghelie că orbi fiind, putem să vedem prin lumina Învierii lui Hristos.
Şi, într-adevăr, putem observa cu noi înşine că adesea orbim şi adesea începem, cu puterea lui Dumnezeu, începem iarăşi să vedem. Orbim din pricina păcatului. Uneori ne naştem aşa, pentru că părinţii noştri, bunicii noştri, au lucrat răul în felul în care poate nici noi nu ştim cum. Dar este pentru noi dumnezeiescul Botez, este pentru noi Sfânta Spovedanie, este pentru noi Sfânta Împărtăşanie. Sunt toate Tainele Bisericii lucrătoare în sufletul nostru.
Auzim mereu spunându-se cuvântul „har”, „harul lui Dumnezeu”. Nu înseamnă altceva decât puterea lucrătoare a lui Dumnezeu! Să ne lăsăm, iubiţi credincioşi, ca Dumnezeu cu puterea Lui să lucreze în noi și va face o minune cu noi. Aţi auzit în Evanghelia de astăzi ce necredinţă din partea celor care erau prezenţi, ce necredinţă din partea celor care iscodeau, câtă anchetă a făcut cel care nu credea în Dumnezeu, ci care aveau o învăţătură de la Dumnezeu, dar nu şi iubirea lui Dumnezeu şi dragostea de oameni. Şi tot îl întrebau:
<Dar cum de vezi?>
<Uite văd!>
<Bine, dar nu e bine să fii vindecat sâmbăta, că sâmbăta e ziua noastră de odihnă!>, spuneau iudeii.
<Da, o fi aşa, dar eu văd! Eu nu pot să ştiu multe. Eu ştiu că eram orb şi acum văd!>
Apoi au mers mai departe, şi anume au negat această minune şi au căutat îndreptăţire la părinţii lui. Iar ei, fricoşi, au spus:
<Noi nu ştim ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat… Noi ştim că l-am născut orb, dar restul… Întrebaţi-l pe el, este major, să răspundă!>
Observaţi câtă lepădare când este vorba de Dumnezeu! Oare nu şi astăzi, din când în când sau adesea, noi ne lepădăm? Şi nu avem această putere să mărturisim minunile lui Dumnezeu?
Şi care sunt minunile lui Dumnezeu? Sunt multe! Sunt nenumărate! Dar cea mai mare minune rămâne Sfânta Liturghie! Sfânta Liturghie e cea mai mare minune – şi de aici și marele păcat al lipsei de la Sfânta Liturghie – adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos.
Adică cuprinderea nemărginitului de către noi, cei mărginiţi, în taina Sfintei Împărtăşanii.
Iată marea minune. Iată, avem aer spre răsuflare – aceasta este o minune! Iată iarba câmpului, iată cele de mâncare nouă – acestea sunt minuni! Iată felul în care Dumnezeu ne-a creat şi ne tine pe noi – acestea sunt minunile lui Dumnezeu!
Minunile lui Dumnezeu nu sunt numai învierile din morţi, vindecările…, ci toate aceste stări pe care noi le trăim! O minune a lui Dumnezeu este şi luminarea minţii noastre spre bine!
Ne mirăm adesea de cei care fac răul și, uneori, poate nu de ajuns, dar mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a adus în acea stare, în acea nenorocire de a lucra răul.
Observaţi că, de multe ori, lucrurile stau altfel decât noi le vedem sau le simţim. De aceea de fiecare dată să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze mintea, adică să ne deschidă ochii! Printre noi nu e niciunul orb. Toţi dintre noi avem ochii trupului buni. Vedem. Dar câţi avem ochii minţii deschişi? Putem noi sesiza puterea lui Dumnezeu lucrătoare în noi? Atunci înseamnă că nu suntem orbi.
Iată, prăznuirăm sfinţi importanţi în viaţa şi în mântuirea noastră. Iată pe Sfântul Ioan Rusul, un sfânt cu moaştele în Grecia, extraordinar prin minunile pe care le lucrează. Iată, [deunazi] l-am prăznuit pe sfântul necunoscut de la mănăstirea Neamţ. S-au descoperit acolo oasele, moaştele unui sfânt care se află acum în biserică, dar nu ştim ale cui sunt, în anul 1986. Pentru că oamenii încetaseră să mai vadă, atunci Dumnezeu le-a arătat şi oasele au ieşit din mormânt, se umfla aşa pământul și pentru că regimul nu permitea adunătură de multă lume, mai ales cu credinţă, atunci au turnat beton, tone întregi de beton, şi până și betonul s-a ridicat şi au ieşit moaştele. Atunci le-au ridicat și le-au pus în biserică.
Atunci când întunecarea este puternică, Dumnezeu mai face și dintr-acestea. Dar nu este nevoie, nu este nevoie de minune ca să credem, ca să facem. Este nevoie numai de lucrarea lui Dumnezeu lăsată în noi, neîntunecând ceea ce El a luminat în noi!
Pentru aceasta, astăzi, iubiţi credincioşi, Sfânta noastră Biserică ne-a rânduit spre ascultarea această Sfântă şi Dumnezeiască Evanghelie: vindecarea orbului din naştere. Îmbărbătându-ne că orbi fiind, putem vedea! Ce este un creştin care nu ştie Sfânta Scriptură, nu citeşte, habar n-are de punctele învăţăturii de credinţă? Ce este? Este un creştin orb! Avem cu toţii nevoie de mila şi ajutorul lui Dumnezeu!
Acestea fiind spuse, să avem cu toţii nădejde în puterea lucrătoare a lui Dumnezeu asupra ochilor uneori orbi ai inimii noastre, ai minţii noastre.
Amin.
Predica Parintelui Petroniu Tanase