Despre iubirea aproapelui – Pr Calistrat Chifan15 min de citit

Traim într-o societate în care se vorbeste mult despre iubirea celorlalti, într-o lume preocupata de comuniune. Este foarte ciudat însa ca, pe cât de mari sunt eforturile de puse pentru a-i apropia pe oameni, pe atât de mici sunt rezultatele obtinute.
Un exemplu este oferit de telefonia mobila: oamenii vorbesc foarte mult unii cu altii, dar vorbele lor nu îi apropie. Oamenii îsi împartasesc unii altora din propria singuratate. Dumnezeu e singurul care poate alunga aceas ta singuratate si Care poate pune în locul ramas împlinirea dragostei…
***
 Mântuitorul Iisus Hristos spune în Sfânta Scriptura: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine
însuti si pe Domnul Dumnezeul tau, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata inima ta“.
Si tot Mântui torul Iisus Hristos spune în Sfânta Scriptura: “Iubiti-va unii pe altii asa cum v-am iubit Eu“. “Pacea Mea dau voua.“ “Iubiti-va, ca lumea sa cunoasca ca sunteti ucenicii Mei.“ Dragostea nu cade niciodata.“ Iata de unde vom porni sa discutam despre iubirea aproapelui.
Cine este aproapele nostru?
Nu trebuie sa vedem în aproapele nostru numai pe cel care este de aceeasi credinta, de aceeasi mentalitate, de aceeasi traire duhovniceasca. Noi trebuie sa ne raportam din punct de vedere social la iubirea umana. Asta este în primul rând iubirea despre care vom vorbi.
Iubirea umana este respectarea semenului. Deci noi trebuie sa iubim orice faptura de sub soare, indiferent de religie, de parere si de opinie. Si întâlnim acest lucru în societatea în care traim.
Relatiile între statele lumii sunt bazate pe legaturi diplomatice, economice, financiare, de întrajutorare reciproca, mass-media, crucea rosie si asa mai departe.
Ei, aceasta iubire a omului de catre om si a omului catre om, este explicata prin cuvântul Apostolului Pavel care spune clar: “Pagânii fac din fire cele ale legii…“ Mai intervine însa un lucru: aproapele meu, ca sa înteleaga forma în care eu îl iubesc, trebuie sa înteleaga ce este iubirea.
Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, care are la baza ei jertfa.
Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa.
Un parinte al Patericului tot spunea fiecaruia: “Eu, într-o zi, am sa ajung împarat“.
Odata, pagânii au luat în robie un monah mai batrân. Parintele le-a spus: “Lasati-l pe el liber si luati-ma pe mine în schimbul lui, ca eu va sunt mai de folos, si va dau si sapte arginti.“ Iar în clipa în care i-au taiat capul, batrânul s-a aratat în biserica unde preotul slujea Sfânta Liturghie la manastire, si toti l-au vazut cu duhul si au auzit ca el a spus: “Acum sunt cu adevarat împarat, pentru ca mi-am pus viata pentru aproapele“. Iata o forma de manifestare a iubirii.
Un mod de iubire este iubirea sociala sau iubirea agapica, întrajutorarea. Cei sapte diaconi din Faptele Apostolilor au fost hirotoniti ca sa slujeasca la mese, sa se îndeletniceasca cu cuvântul, sa le protejeze pe femeile vrednice si care erau neluate în seama la mesele crestine, când se faceau întrajutorarile. Acolo totul era de obste.
Un alt mod de iubire este iubirea duhovniceasca. Si aici intra iubirea lui Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul si din toata inima.
Când vorbesc de iubirea aproapelui, ma raportez numai la iubirea dintre oameni. Aceasta iubire trebuie sa aiba la baza principiul dumnezeiesc,principiul uman si principiul sufletesc.
 Principiul uman: “Daca nu esti om, nu poti sa iubesti“.
Om nu ca persoana, ci ca traire. Daca nu esti duhovnicesc, n-ai sa poti iubi pentru ca ura este inversul iubirii; iar din punct de vedere dumnezeiesc, niciodata n-ai sa poti vorbi sau trai în iubire daca nu ai fost vreodata implicat în ea.
Despre iubire nu se poate vorbi artificial. Iubirea în seamna lacrimi, suferinta, parere de rau.
Iubirea în seam na a te gândi, a te implica, a trai, a colabora, a ajuta, a sprijini, a mângâia, a da sfat, tot ce se face din punct de vedere al binelui. Când este vorba sa-l aleg pe aproapele meu, problema se împarte si este foarte fina.
Chiar Mântuitorul, la un moment dat, întreaba într-una din cuvântarile Sale: “Iertam sau facem dreptate?“ Când iubeste Dumnezeu? Când iarta sau când face dreptate? 
În ambele cazuri iubeste. Atâta timp cât face dreptate, pedepseste pentru a curma pacatul, tot din iubire, caci, daca nu s-ar curma pacatul, s-ar strica si altii în raport cu forma pacatului, iar în momentul în care Mântuitorul iarta, la fel iubeste.
Ca si crestini, noi trebuie sa traim iubirea crestina. Conform principiilor scripturistice si patristice, iubirea crestina nu-ti da voie sa urasti absolut pe nimeni. Si Mântuitorul arata clar ca cine poarta ura pe aproapele, mincinos este chiar daca spune ca-L iubeste pe Dumnezeu. Cine poarta ura, pacat de moarte savârseste. În vrajmasul tau sa arunci cu pâine si cu sare, ca sa gramadesti pe capul lui carbuni aprinsi. Daca el blesteama, tu sa-l binecuvântezi, daca el uraste, tu sa-l iubesti, ca sa se împlineasca legea lui Hristos.
Dar, ca sa se împlineasca legea lui Hristos, Ortodoxia are nevoie si de demnitate. Sunt cazuri în care noi, daca iubim, trebuie sa si alegem. Si uite ce frumos spune Mântuitorul prin gura Apostolului Pavel, în epistola catre Tit: De omul eretic, dupa întâia si a doua mustrare, departeaza-te“. Si iarasi spune: “De-ti greseste fratele tau, iarta-l între el si tine; si de l-ai câstigat pe fratele tau, lucru bun ai facut; de-ti greseste fratele tau cearta-l între el si înca doi-trei; si de lai câstigat, bun lucru ai facut; de-ti greseste frate le tau, cearta-l între tine si sobor, iar daca nici de sfatul soborului, adica de Biserica, nu asculta, sa-ti fie tie ca un strain si ca un vames“.
Sfântul Ioan Gura de Aur spune în scrierile sale: “Pe eretic când îl auzi vorbind si hulind pe Dumnezeu, sa-l lovesti peste gura, ca ti se sfinteste mâna“.
Dar poate ca oamenii din ziua de azi au ajuns la o dragoste mai mare decât zice sfântul si îi iubesc pe eretici, fara sa se gândeasca la mântuirea acestora…
“S-au amestecat lor, s-au amestecat între neamuri si au deprins lucrurile lor si mâncarea fiind în gura lor, a venit peste dânsii mânia lui Dumnezeu si i-a pierdut pe ei“, spune în Psalmi.
Iar învatatura Scripturii si a Sfintilor Parinti spune asa: “Cu omul eretic la masa sa nu stai si buna ziua sa nu-i dai“.
 Pâna unde merge iubirea de aproapele?
Avem exemplul cu femeia desfrânata, în care Mântuitorul, iubind pe pacatosi, nu vrea sa-i judece si sa-i piarda, ci sa-i mântuiasca. Este o iubire înalta. Spune Sfântul Ioan Evanghelistul:
Adevarata viata vesnica este ca lumea sa Te cunoasca pe Tine, singurul si adevaratul Dumnezeu, si pe Fiul Tau Iisus Hris tos pe care L-ai trimis în lume ca sa mântuiasca neamurile“. Sau: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Sau Fiu L-a dat la moarte si la ce fel de moarte, moarte pe cruce
Iata modelul absolut al iubirii nemarginite. Iata modelul absolut al iubirii: Dumnezeu vine în viata noastra si vrea sa ne arate ca, atunci când este vorba despre aproapele, noi trebuie sa mergem pâna la jertfa. Cine greseste una din porunci se face vinovat pentru toate celelalte. Pentru ca, daca iubesti pe aproapele, nu poti sa furi, nu poti sa râvnesti bunul lui cu viclesug, nu poti sa iei în desert numele lui Dumnezeu, nu poti sa nu-ti cinstesti parintii, nu poti sa ucizi, sa
curvesti, nu poti sa urasti si asa mai departe.
Mântuitorul scoate în evidenta iubirea fata de aproapele, filantropia.
Biserica trebuie sa fie foarte ferma si categorica: sa nu încurajeze lenea. Nu exista act de caritate pentru trândavi si lenesi, pentru ca atunci Biserica ar înlesni pacatul de moarte al lenii. Nu are voie sa faca nici un act filantropic celor lenesi si nepasatori, nu are voie sa încurajeze hotia. Si de ce spun hotia: pentru ca foarte multi vin în numele lui Iisus Hristos si, fara nerusinare, folosindu-se de cruce sau în numele crucii, sub diferite forme si organizatii, în numele copiilor
strazii, copiilor cu SIDA, copiilor din orfelinate, batrâni lor, încep sa faca acele colecte din care, vezi Doamne, sa le asigure un tratament, o masa, o vorba buna, o cântare.
Psihologul sau psihiatrul trebuie sa analizeze foarte bine daca cel care a ajuns la deznadejde, la starea de alterare totala, toti respingându-l si marginalizându-l, nu cumva si-a facut-o cu propria mâna si cu propria voie.
Spre exemplu: un caz concret întâlnit în cadrul spovedaniei în manastire.
 Vine o femeie de 76 de ani si începe sa zica un fel de rugaciune de hula la icoana Maicii Domnului: “Maica Domnului, daca esti si ma iubesti, cum îti poti bate joc de mine? Ma rog de atâta vreme la tine, de atâta vreme îti cer sa ma ajuti, ti-am spus ca mi-am pus nadejdea în tine, tu esti singura mea mângâietoare, cum poti sa ma lasi? Nu vezi ca dorm în gara? Nu vezi ca sunt necajita, nu vezi ca n-am din ce trai? Adica tu esti cu adevarat Maica lui Dumnezeu si nu întelegi lucrurile astea? Pentru ce mai stai în cer?“ Eu, la un moment dat,
spovedind la scaun, am întrebat: “Stai un pic. Cum te iei tu cu Maica Domnului în bete si-i
vorbesti asa? Ia vino încoace!“
O iau si o spovedesc pentru a-i cunoaste fondul sufletesc. Si aflu ca, la 76 de ani ai ei, avea trei
ani de când concubinul o lasase, o îmbatase, îi vânduse casa si averea, o dusese la azil si, având
pensia mica si facând pe acolo diferite lucruri interzise, a fost exclusa si data afara. Si a ramas pe
drumuri. Si ce-a zis atunci? “Hai s-o fac pe evlavioasa si pe credincioasa, ca s-o gasi cineva care
sa ma ia si sa ma îngrijeasca; si o sa traiesc pe spinarea Bisericii.“
Ca sa aflu ca, la Biserica, în tinerete nu mersese, ca sa aflu c-a stat nemaritata cu trei barbati,
ca sa aflu ca a avut copii pe care i-a dat la casa de copii. Si atunci m-am dus imediat cu mintea la
Sfântul Isaac Sirul care a spus: “Osteneala tineretii este odihna batrânetii“.
Si atunci i-am spus: “Femeie, cum îti permiti tu sa hulesti, când esti ca o gura de iad. Cum îti
permiti sa hulesti când ai trait o viata în nenorociri, iar acum vii la usa lui Dumnezeu si strigi cât
poti ca nu te baga în seama? Unde ti-ai consumat vigoarea tineretii? În care familie de crestini ai
crescut copii, ai lucrat pamântul si ai fost la serviciu? Unde îti este cartea de munca? Tu ce-ai
îngrijit în tineretea ta, oameni sau câini? Ce-ai avut, copii sau animale?“ “Domnule parinte, nu
sunteti pus sa ma judecati; eu am venit aici ca o femeie necajita, ca sa ma ajutati cu o strachina
de mâncare, ca pot sa va fiu mama“.
Ea începuse sa-mi explice mie ca poate sa-mi fie mama, cum îmi permit sa-i spun asemenea
vorbe? Si atunci am asezat-o frumos pe un scaunel si-am început sa-i explic ce grea pedeapsa de
la Dumnezeu este sa ajungi sa doresti sa mai pacatuiesti si sa nu mai fii de folos pacatului, pâna si
pacatul sa se îngretoseze de tine si sa te paraseasca, sa devii al nimanui si apoi, fals ca un fariseu
si ca un om slab si ticalos, sa vii sa spui ca Dumnezeu este vinovat ca tu ti-ai facut de cap o viata.
Dar când te-ai distrat, când ai dansat, când ai mâncat peste masura, când ai desfrânat, când ai
facut toate faradelegile, atunci nu exista Dumnezeu? Atunci nu te gândeai? Cum spune Iisus
Sirah: Adu-ti aminte de cele de pe urma ale tale si în veac nu vei gresi“. Atunci cugetai la
moarte? Cum spune Sfântul Vasile cel Mare: “De i-ai adus aminte ca trebuie sa mai si mori, ti-ai
adus aminte ca zilele omului sunt ca iarba câmpului, asa va înflori, pâna va cadea si se va usca?“
Si i-am spus: “Îmi pare rau, nu vreau sa te jignesc, o pâine sau o punga de faina ti-o dau, un
ban de autobuz ti-l dau, dar ca sa ma priveasca unde dormi, de ce n-ai ce-ti trebuie, nu este treaba
mea, nu este al meu. Este al lumii care te-a tinut în ea pâna la ora aceasta. Mergi si-l cauta pe
primar, pe asistentul social, pe presedintele tribunalului, pe avocat si pe procuror; si roaga-i sa te
ia în spinare, fiindca ei te-au ocrotit…“
 Biserica a facut niste pasi enormi, pozitivi, tinând cont de vasiliade, de acele opere de binefacere ale Sfântului Vasile cel Mare, sau de viata agapica a primilor crestini, în care totul se împartea din dragoste, ca într-o viata de obste. S-au facut cantine sociale pentru saraci, bucatarii sociale pentru nevoiasi, s-au facut mici colectari de fonduri cum este cutia milei sau ajutorul social, fondul central misionar, ajutorarea unor familii nevoiase, a unor familii cu copii multi.
Asistentul social trebuie sa îndeplineasca trei conditii. Sa fie un bun credincios, sa fie un bun psiholog si sa fie un bun analist. Fiecare parohie sau fiecare protopopiat trebuie sa aiba un asistent social care sa circule din casa în casa si sa constate necesitatea ajutorului bisericesc, prin intermediul Mântuitorului Iisus Hristos, pe principiul milei crestine. Acelor persoane care întrunesc conditiile de a fi ajutorati social de biserica, adica vaduvele, batrânii cu fonduri minime
financiare, oamenii parasiti, uitati de copii, cu o viata crestina corespunzatoare – buni credinciosi, evlaviosi, rabdatori, care solicita preotul pentru spovedanie, pentru Împartasanie – Biserica le este cu adevarat o mama spirituala.
Mi se pare firesc ca Biserica sa nu-i ajute decât pe cei care cu adevarat merita, pe cei care cu adevarat sunt oamenii Bisericii, si nu pe tot felul de boschetari si betivi, desfrânati, tot felul de lepadati de credinta, care, în ultimul moment, constrânsi de situatia în care se afla – sociala,
morala, economica sau financiara – alearga repede la sânul Bisericii, ca Biserica e o mama buna si trebuie sa le treaca pe toate cu vederea. Daca ar face asa, unii oameni ar crede ca se poate trai nemuncind. Apostolul Pavel spune clar: “Cine nu lucreaza nici sa nu manânce“; si iarasi în
Psaltire spune clar: “Iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa pâna seara“. La fel se zice si în rugaciunea începerii lucrului. Si iarasi Mântuitorul Iisus Hristos spune clar: “Tatal meu lucreaza si Eu lucrez“. Orice om trebuie sa faca ceva.
Daca în cooperativa invalizilor, ologii, orbii, chiorii, blegii, paralizatii si betegii pot sa faca
perii, maturi, tesaturi ornamentale, sa faca tot felul de împletituri artistice, de menaj sau de uz
casnic, atunci unul care într-adevar este sanatos si apt de munca poate sa îsi ia serviciu si sa o ia
pe calea adevarului. Iar când Biserica constata ca un om vicios are deja un an, doi, de îndreptare
în viata crestina, atunci merita sa faca si ea un efort si sa-l ajute.
Miluirea cersetorilor este o alta forma de ajutorare sociala. Stim prea bine din viata Sfântului Patriarh Ioan al Alexandriei ca la el a venit un cersetor de mai multe ori într-o zi. Sluga l-a întrebat pe patriarh: “Da’ de câte ori o sa-i dam astuia, c-a fost de sase sau sapte ori?“
Patriarhul i-a raspuns: “Da-i, ca e mai bine asa…“ A saptea oara când a venit cersetorul i-a spus patriarhului: “Lui Hristos I-ai dat“. Si în clipa aceea a zburat în chip luminos la cer. Patriarhului i s-a dat numele de “cel milostiv“, fiind cel mai milostiv patriarh cunoscut în istoria bisericeasca.
Spune Sfântul Tihon de Zadonsk: “Adevaratul miluitor este cel care si zideste când miluieste“. Scriptura spune: “Sa asude milostenia în mâna ta“, ca nu cumva, facând milostenie, sa stârnesti viciile si patimile, lenea, trândavia, nepasarea, amânarea, dezinteresul, lâncezeala. Cel ce a cersit nu trebuie sa-si faca din cersetorie completarea lucrurilor proprii din familie.
Cersetoria nu face altceva decât sa amelioreze o stare de moment.
Daca un om flamând cerseste o pâine, merita sa i-o dai, fiindca s-a saturat, a baut apa si, în numele lui Hristos, l-ai hranit. Dar nu esti obligat sa-i cumperi pâine pentru înca o luna sau pentru o saptamâna. Dupa un principiu al Scripturii, “cine se multumeste cu putin are parte de mult“. Iata un proverb frumos, românesc, potrivit tuturor cersetorilor: “Furnica nu face musuroi cu lopata, ci cu gura“. Daca are rabdare sa astepte picatura cu picatura, si aceea este o osteneala,
atunci merita sa ia banut cu banut si sa faca ce crede cu ei.
***
Lumea de astazi are mare nevoie de dragoste. Si, în loc sa faca efortul de a cauta dragostea cea adevarata, oamenii se multumesc sa o înlocuiasca prin tot felul de surogate. Parintele Calistrat ne spune: “Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o în sufletul omului, care are
la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa“. O astfel de marturie nu este
prea placuta. Pentru ca loveste cu toporul în iubirea surogat, în iubirea pe care ne-o vinde la
pret atât de ieftin vrajmasul mântuirii noastre.
Oamenii vorbesc despre iubire, considerând ca, prin aceasta îndelunga vorbire, vor alunga singuratatea din inimile lor. Dar inima nu se satura cu minciuni. Inima are nevoie de dragoste adevarata.
Danion Vasile -Mangaiere si mustrare-Fragmente ,convorbire cu Pr Calistrat Chifan
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments