De ce multi crestini se roaga foarte rar sau nu se roaga deloc?7 min read

                             În tara noastra vom întâlni crestinii de rutina, care sunt alcatuiti
din masele de tineri, batrâni si copii, oameni cu experienta, oameni cu viata sau cu traire mai
putin duhovniceasca, fara contact cu realitatea si trairea Bisericii. Înainte de a raspunde la
întrebarea “De ce nu se roaga crestinii?“ trebuie sa întelegem de ce ar trebui sa se roage crestinii,
care este esenta si folosul rugaciunii. Unii nu înteleg rostul rugaciunii. Ei considera rugaciunea
ca o plaga pe care trebuie sa o primeasca din partea Bisericii, sau ca pe o obligatie, asa cum întrun
serviciu trebuie sa lucrezi anumite ore. Ei considera ca rugaciunea le fura din timpul liber ori
ca este un lucru în plus, care-i oboseste.
                  Crestinii nu se roaga din mai multe motive.
Dupa învatatura Sfintilor Parinti, sunt cei trei mari uriasi: uitarea, lenea si nepasarea. Si as
continua eu cu amânarea sau dorinta de a face o fapta buna, dar mai târziu sau altadata, cu
neobisnuinta de a te ruga si cu lipsa trairii în rugaciune. Rugaciunea este permanenta comunicare
cu Dumnezeu. Ca un om sa se poata ruga trebuie sa-L simta efectiv pe Dumnezeu.
Am întâlnit foarte multe cazuri, mai ales ca duhovnic la spovedanie, când persoane în vârsta
sau persoane care au mers de o viata la biserica mi-au spus urmatoarele: “Parinte, sa nu credeti
ca daca eu ma rog si stiu ce fac. Eu fac asta din obligatie, asa cum se citeste o poezie. N-am facut
nici o data rugaciune pentru ca mi-ar placea sa ma rog. Fac asa, pentru ca asa este traditia, sa ma
rog.“ Si întrebarea mea, atunci, a fost asa: “Dar mata stii ce în seamna Sfânta Liturghie? Stii
pentru ce vii duminica la biserica?“ “Nu stiu!“ “Dar ce-a facut Hristos ca sa poata sa te mân
tuiasca? Ia spune-mi mata, asa, cu cuvintele matale, la cei saizeci si doi de ani pe care îi ai.“
“Parinte, ca sa fiu sincer, eu nu stiu, eu stiu ca duminica se trag clopotele si e slujba si trebuie sa
fiu în biserica.“ “Si ce auzi cât stai în biserica?“ “Cânta parintele acolo si strana.“ “Si ce cânta?“
“Nu stiu!“ “Dar când stai în biserica si te rogi, ce asculti?“ “Pai, ce spune acolo.“
Am primit un raspuns foarte neclar, adica nici macar nu a pomenit Crezul, Fericirile, care sunt
text din Sfânta Evanghelie, sau macar un stih din Sfânta Liturghie. Iata neatentia, ignoranta fata
de ceea ce exprima Biserica în duhul rugaciunii.
                  Si acum vom aminti pe rând de ce nu se roaga crestinii:
1. Timpul. În permanenta întâlnesc oameni care spun: “Nu am timp“; iar raspunsul meu a fost
urmatorul: “Câte minute ai creat tu în univers ca sa ti le atribui tie si sa spui ca e timpul tau?
Timpul este numai al lui Dumnezeu. Si asa, din tot cât ti-a dat, trebuie sa-i dai si lui macar cum
spunea fariseul în Evanghelie zeciuiala, un minut la o ora, daca nu zece minute la o ora, în care
sa se vada ca încerci sa concretizezi comunicarea cu Dumnezeu.“
 
2. Neobisnuinta cu rugaciunea. Omul e învatat sa se închine din rutina. E învatat sa zica din
fuga “Doamne-ajuta!“, indiferent ca e la furat, la serviciu sau într-o calatorie. El îsi atribuie acea
rugaciune scurta, “Doamne, ajuta-ma sa reusesc…“, si prin asta crede ca a spus tot.
 
3. Lipsa de patrimoniu cultural bisericesc. Înca nu exista la îndemâna credinciosilor acel
material pedagogic, desi librariile si bibliotecile sunt pline de carte religioasa, care sa fie pe
învatatura sau pe mintea crestinului, ca un abecedar al dreptei credinte cum sunt cartuliile alea,
zece sau unsprezece ale parinte lui Cleopa care da diferite pilde practice. Adica niste abecedare
de credinta.
Mai mult decât atât, cateheza preotului din parohie trebuie sa explice concludent omului ceea
ce în seamna legatura între om si Dumnezeu prin rugaciune, ce înseamna comunicarea cu
Dumnezeu prin rugaciune. Crestinul priveste rugaciunea ca pe o obligatie, cum ar fi o norma în
plus în codul penal sau în codul civil. Cum m-a întrebat odata o doamna “Dar de ce tocmai
douasprezece icoase si ultimul trebuie sa-l mai repet odata?“ Si i-am zis: “Daca vrei, repeta-l de
doua ori!“.
Un alt lucru care sta la baza lipsei de rugaciune este obisnuinta clericilor de a comunica
crestinilor acele canoane scurte si simbolice pe care noi le întâlnim în bisericile de parohie, când,
pentru pacatele spovedite, preotul, în loc sa-i spuna crestinului sa citeasca o catisma din Psaltire,
un numar de Tatal Nostru, un numar de Psalmul 50, un Acatist al unui sfânt ajutator, un Canon de
pocainta sau al Îngerului pazitor, el îi spune sa aprinda câteva lumânari, sa cumpere câteva
prescuri ori îi zice: “Mergi acasa, am pus la pomenit, se rezolva, stai linistit…“
Se ajunge la acea rutina sau nepasare spirituala în care crestinul nu mai este implicat sau nu
mai este îngradit si fortat de a intra pe cararea rugaciunii.
 
Se ajunge la formalismul religios. Ne confruntam acum, în secolul al XXI-lea, cu formalismul religios. Cum? Ajungând sa traim în biserica noastra ortodoxa o atmosfera de magazin, în care tranzactia preot-pomelnic-prescura-lumânare sau tranzactia “închide-te si deschide-te usa de altar“ este echivalenta cu rândul la casa de bilete pentru a pleca cu trenul. Am dat banul, am luat restul si am plecat.
Parintele Staniloae consemna acest lucru si spunea clar: “Este mare greseala ca biserica a
alunecat în comertul spiritual cu pomelnice sau cu aceste preturi ale ctitoriilor, ale pomenirii
mortilor sau a tot ce se face, prin care omul este dirijat nu spre rugaciune, ci este dirijat spre un
formalism în care el, daca si-a facut datoria si a platit, a si rezolvat problema“.
Trebuie cultivat spiritul crestin în care omul sa înteleaga ca nu banii sau lumânarile atasate unui pomelnic îi împlinesc cererea de folos, ci rugaciunile pe care crestinul trebuie sa le savârseasca în casa lui si astfel sa ajute si el la propria zidire spirituala si la împlinirea cererii.
Spunea si un sfânt parinte: “Daca o mie de îngeri s-ar ruga, mie nu-mi foloseste la nimic daca
eu personal nu ma rog. Asa cum o mie de draci nu pot sa-l duca pe om în ispita daca el se roaga si
Dumnezeu sta lânga el în rugaciunea lui“.
Iata o mica istorioara din Pateric, în care un calugar care citea la Psaltire a auzit deodata
o voce care a spus: “Am sa dau buzna peste tine si am sa te strâng de gât, închide Psaltirea.“
Si el a întrebat: “Dar cine esti?“ “Satana.“
Atunci calugarul, frumos, a lasat Psaltirea, a pus umarul în usa si a început sa tina usa ca sa nu intre Satana la el si sa-l strânga de gât. În clipa în care calugarul s-a simtit atins pe umar, a strigat cât a putut: “Doamne, nu ma lasa, ajuta-ma!“ Si-n urmatoareul moment s-a auzit glasul lui Hristos: “
M-ai strigat, te-am ascultat, sunt aici, ce doresti?“ “Pai, de ce l-ai lasat pâna acum sa ma chinuiasca?“ “De-abia acum M-ai chemat în ajutor…“
Este vorba de acel formalism de a citi rugaciunea din obisnuinta. 
Omul îsi face o mica datorie sau un mic ritual care, la urma-urmei, nu se mai cheama rugaciune, ci ritual religios, asa cum aprindem tamâie si tamâiem la mormânt sau aprindem duminica o lumânare…
Datoria principala a Bisericii lui Hristos este sa comunice cu credinciosii pe mai multe cai.
La amvonul bisericii întotdeauna va trebui sa existe un preot linistit si binevoitor, care sa stea si
sa asculte pe fie care om si sa încerce, prin tact duhovnicesc, sa-l atraga pe crestin în cursa spre
rugaciune, dupa cuvântul Apostolului Pavel: “Numai cine lupta dupa regula jocului primeste
cununa“.
Tot în biserica ar trebui sa existe o armonie absoluta care sa-i creeze omului cadrul pentru
rugaciune. Si anume: în strana unde se citeste sau se cânta trebuie sa se tina seama de acel cuvânt
al sfântului Teodor Studitul care spunea asa: “Canonarhul sa fie atent la ceea ce se rânduieste de
citit, cititorul sa citeasca clar, tare, intonat, cu atentie, nici cu repeziciune, nici cu graba, nici
prea încet. Cântaretul sa cânte dulce, suav si placut, ca sa atinga inima omului. Iar cel care
rosteste ectenia, clericul sau preotul, trebuie sa spuna vorbele calm si cu rabdare, pe întelesul
tuturor, ca sa stârneasca duhul evlaviei. Si atunci inima omului se încalzeste spre rugaciune“.
Nu întotdeauna o cuvântare extraordinar de bogata în cuvinte teologice sofisticate, fraze
pompoase sau pline de esenta dogmatica, va reusi sa-l convinga pe crestin de puterea rugaciunii.
Îl vor convinge mai mult învatatura pedagogica si morala, din practica de zi cu zi, sau citirea
Patericului, a Vietilor Sfintilor, în care modelul absolut si concret sa stârneasca evlavia în
sufletul credinciosilor, suflet care, când ajunge în biserica, este fie un pamânt pietros, fie un
pamânt bun.
Roada sau samânta adusa trebuie sa fie bogata, pentru ca nu sunt putini cei care încep si nu
sunt multi cei care sfârsesc.
 Adica, ce se întâmpla? Crestinii care nu se roaga n-au înteles niciodata Ortodoxia. Ortodoxia este religia care nu ofera nimic altceva de cât mântuirea, prin harisma Duhului Sfânt, care este achizitionata (folosim termeni comerciali) de credincios prin silinta la unirea cu Dumnezeu atât pe calea rationala, a rugaciunii sau a cuvintelor, cât si pe calea faptelor bune, adica a trairii unei vieti de model autentic. Inclusiv mersul pe strada se cheama rugaciune, la fel dormitul decent, statul la masa, dialogul dintre prieteni si chiar straini se cheama rugaciune si, daca vreti, citirea unei carti sau audierea unei emisiuni, daca este facuta spre zidirea sufleteasca sau spre slava lui Dumnezeu, se cheama tot rugaciune.
Trebuie facuta o distinctie a rugaciunii, pentru ca un crestin sa înteleaga diferitele forme ale
rugaciunii.
Rugaciunea are o forma traita, în care cugeti la Dumnezeu; învatatura asta o gasim si
la Sfântul Teofan Zavorâtul care arata clar: crestinul trebuie sa aiba o pravila scurta, concreta,
coerenta si, în acelasi timp, permanenta.
Totusi multi crestini nu au o astfel de pravila…
Crestinii care nu au o asemenea pravila trebuie sa se îngrijeasca sa fie pusi în rânduiala
spirituala de catre duhovnicul lor.
Prima treapta în urcusul rugaciunii nu se face neaparat la biserica, ci se face în familie.
Prima rugaciune vine din sânul familiei. Iar daca la baza familiei sta învatatura rugaciunii sau învatatura crestina, atunci viitoarea generatie se va obisnui cu acest
cuvânt, “rugaciune“, îl va trai nu prin auzire, ci prin vedere.
Daca cititi viata parintelui Cleopa sau a parintelui Paisie Olaru veti vedea ca au provenit din familii unde parintii îi puneau dimineata pe copii la rugaciune, îi spalau, îi închinau, îi puneau la masa, apoi îi trimiteau la scoala sau la treburile câmpului, învatându-i de mititei sa cultive rugaciunea.
Într-un dialog cu una din crestinele care vin la biserica mi s-a pus urmatoarea întrebare:
“Parinte, de ce este nevoie sa ma rog atât de mult, când eu m-am rugat de atâta vreme si n-am
primit de la Dumnezeu nimic?“ Si atunci i-am spus o pilda în care un pustnic a zis:
 “Doamne, sapte ani m-am rugat degeaba iar al optulea vreau sa ma asculti“. Ei, atunci când ne-am rugat si consideram ca n-am primit nimic, atunci suntem mai atei decât un om care n-a deschis o carte de rugaciuni niciodata. De ce? A considera ca Dumnezeu nu te-a ascultat este echivalent cu a spune
ca Dumnezeu te-a parasit. Si a striga la Dumnezeu fara atentie, din formalism, din interes sau din
obligatie, este acelasi lucru cu a-L huli pe Dumnezeu.
Nu exista rugaciune din constrângere. Pe datatorul de buna voie îl iubeste Dumnezeu. O catolica mi-a zis asa: “Iubesc mult cântarile care se cânta la Biserica Ortodoxa, dar nu-mi plac acele ceasuri lungi de stat în picioare“. Si atunci i-am spus:
“Crestinii nostri se straduiesc sa stea mai mult în picioare, pentru ca vor sta mai usor în iarba
raiului si se vor odihni. Cei din biserica catolica stau mai mult pe banci aici, pe pamânt, ca sa
poata sta mai comod dincolo, în iad…“
Si ea mi-a zis: “Dar de ce sunteti asa de categoric si de transant?“ Si i-am raspuns: “Cu cât nevointa este mai aspra, cu atât Dumnezeu este mai îngaduitor, mai îndurator si mai milostiv, vazând ofranda adusa din inima curata, peste puteri“.
Pr.Calistrat Chifan – Mangaiere si mustrare
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments