„Nu exista o clipa în care Dumnezeu te cheama la datorie si tu sa-i spui: “Asteapta numai
oleaca, azi nu-s vrednic!“
Exista o învatatura în Pateric si-n Filocalie, pe care foarte des o mentioneaza Sfintii Parinti: “Cum ar trebui sa fie crestinul sau monahul?“
“Sa fie la fel de râvnitor precum a fost în prima zi când L-a cunoscut pe Dumnezeu“.
Monahul, în ziua în care este tuns sau primit în manastire, are o traire deosebita. Îi vede pe toti buni, frumosi, curati, drepti, blânzi. Crestinul, când este pentru prima data spovedit sau când este atras de biserica si o descopera, este râvnitor, saritor, ajutator la toate. Asa trebuie sa ra mâi permanent.
Asta înseamna dragoste. Adica nu sa aprinzi un foc de paie, care tine o luna, doua, trei, un an si dupa aia, gata, sa apara moleseala si lâncezeala.” – Pr.Calistrat Chifan
sa nu pedepseasca pacatele oamenilor, am putea crede ca si orasele în care traim, care cauta cu
încrâncenare sa copieze “virtutile“ celor din Sodoma si Gomora, ar putea fi crutate pentru
rugaciunile câtorva parinti cu viata sfânta.
Numai ca, gândind asa, îi suntem potrivnici lui Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea numai mântuirea unor preoti sau a unor calugari, ci vrea mântuirea tututor oamenilor. Deci si a noastra.
Toata Biserica daca s-ar ruga pentru noi, câta vreme noi însine nu vrem sa ne rugam, nu ne putem mântui.
Ar trebui sa ne plecam atentia asupra rugaciunii. Sa ne gândim cu sinceritate ce câstigam
daca nu ne rugam, si ce pierdem. Si ce câstigam? În cel mai bun caz câstigam câteva minute
sau zeci de minute, pe care le folosim în alt fel. Poate chiar pacatuind.
Pacatul este placut, nimeni nu contesta asta. Dar nu e vesnic. Vrem sau nu, nu putem pacatui
la nesfârsit. Pâna la urma vom renunta la pacat în clipa în care vom da ochii cu moartea.
Unii cred ca vor renunta la pacat la batrânete. Unii dintre cei care traiesc în curvie se
gândesc ca vor pune început bun mântuirii atunci când vor ajunge la batrânete, adica la
neputinta fizica de a desfrâna. Dar, ajunsi aici, vor descoperi noi forme de a pacatui. Daca
pacatul a devenit prieten, nu pleaca usor.
Avem doua lumi: cea a rugaciunii si cea a pacatului.
În prima, oamenii îsi dau seama de pacatele lor si Îl roaga pe Dumnezeu sa îi izbaveasca de ele.
În cea de-a doua, pacatul si placerea sunt valorile supreme. Dar nu pentru multa vreme. Nici macar pentru o suta de ani.
Ajuns în iad, bogatul nemilostiv îl roaga pe Dreptul Avraam sa îl trimita la fratii sai pe
saracul Lazar ca sa le spuna sa aiba grija cum traiesc, ca sa nu ajunga si ei în chinurile
iadului.
Dupa moarte, bogatul întelesese cât de “folositoare“ i-a fost lacomia.
Tot asa, dupa moarte, toti pacatosii vor pricepe ca pacatul nu le-a fost prieten, ci dusman.
Sa întelegem cât de ucigatoare de suflet este lipsa rugaciunii. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa
picure în inimile noastre dorinta de a ne ruga. Sa alegem noi binele, înainte de a fi siliti sa
dispretuim raul.
Sa ne rugam, oricât de greu ne-ar fi. Cu cât suntem mai legati de lanturile patimilor, cu atât
ne va fi mai greu sa ne rugam. Dar sa nu deznadajduim.
Hristos, Care a biruit lumea, vine în ajutorul fiecaruia dintre cei care Îl cheama prin rugaciune.
Sa luam aminte!
Spune Sfântul Maxim Marturisitorul si este mare taina: “Ce-i dragostea? Dragostea sau
iubirea este ceea ce simt mai multi la fel si care nu se termina nici odata“.
Deci tu nu ai cum sa-L iubesti pe Dumne zeu si-n iubirea ta sa vina o clipa când ti-e lene sa-L iubesti. Nu poate sa existe asa ceva. A iubi înseamna a trai, a comunica, a amesteca, a uni. Si atunci cum poti sa iubesti din lene? De fapt, în clipa în care te-a luat lenea, tu nu-L iubesti, Îl hulesti.
Nu exista cuvântul “lene“.
Exista acea demonizare fina, secularizanta si moderna prin stres, prin nepasare si prin ui
tare, care se cheama “nu vreau“, se cheama “scuza“.
Danion Vasile
