“Câţi dintre noi credem mai mult în Hristos decât în propria noastră capacitate de a ne chivernisi, de a ne organiza viaţa altfel decât ne-o dă Dumnezeu?”
“Hristos a înviat!
Ne apropiem de Praznicul Înălţării care va fi joia aceasta.
Hristos a înviat şi lumina Învierii lui Hristos a strălucit şi celor care au crezut, şi celor care n-au crezut în Înviere.
Aici, pe pământ, vedem că adevărul este amestecat cu minciuna şi lumina cu întunericul. Vedem adeseori minciuna biruind asupra adevărului, întunericul căutând să cuprindă lumina din om în noi înşine şi în jurul nostru. Vedem atâta minciună şi în jurul nostru, noi, care ne numim popor creştin şi ortodox. Noi, care în recensăminte şi statistici peste 80% ne mărturisim a crede în Dumnezeu drept, că asta înseamnă ortodoxia, „dreapta credinţă”. Dar, tot în acest popor, mulţime de avorturi, mulţime de minciuni, oamenii sunt descurajaţi şi deznădăjduiţi de mai-marii lor, de vecinii lor, chiar de fraţii, ginerii şi părinţii lor, pentru că s-a înmulţit minciuna şi a biruit întunericul.
Iată, aceasta a fost dintotdeauna şi Hristos, pogorându-Se pe pământ, S-a pogorât când lumea încă bâjbâia în întuneric şi, poate, mai adânc decât acum, încât nicio nădejde nu se vedea de nicăieri. Noi, astăzi, ştim că Hristos a înviat şi mărturisim şi ştim că este Judecată şi ştim că Învierea lui Hristos are putere asupra morţii. Nu toţi avem puterea să trăim statornic în lumina acestei credinţe pentru că aici, în timp, noi suntem supuşi schimbării şi omul pendulează adeseori între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric. Hristos a venit ca să ne dea puterea să fim statornici în adevăr, în cele ale luminii.
Sunt mulţi cei ce lucrează cele ale minciunii, cei ce trădează pe prietenul lor, pe Dumnezeul lor, dar, în primul rând, se trădează pe ei înşişi, dar, iată, aceştia sunt nefericiţi în adâncul lor şi însăşi nefericirea lor se adânceşte pe măsură cei ei se statornicesc în cele ale răului.
Dar, de multe ori, chiar cei ce credem cele ale adevărului, cele ale luminii, nu avem puterea să mărturisim până la capăt, adeseori fiind biruiţi de propriul nostru egoism, de comoditate, de lene, de îndulcirea de sine, de părerea de sine, de dorinţa de a fi slăviţi şi noi de oameni câtuşi de puţin, dacă nu la fel ca şeful meu sau ca mai-marele meu, măcar asemenea lui sau asemenea altora la fel ca el. Iată că, pentru slava omenească, pentru confort, pentru o anume plăcere, oamenii fac compromisuri de la Adevăr şi de la Lumina pe care o mărturisesc în adâncul lor, alegând cele ale întunericului, cele ale minciunii.
Şi vedem că Hristos Însuşi, Dumnezeu adevărat, venind pe pământ, nu a căutat să impună adevărul într-un chip autoritar, dur, ci tot cel ce a avut ochi de priceput şi de văzut a înţeles, cel a avut urechi de auzit a auzit, dar pe toate Dumnezeu le-a vestit. Cele ce le alegem în această viaţă ne îndreaptă, la ieşirea de această viaţă, spre cele pe care acum doar le intuim, dar care sunt desăvârşite, spre lumină sau întuneric, spre adevăr sau minciună, spre Împărăţia Cerurilor sau dincolo de Împărăţia Cerurilor, unde nu este Dumnezeu și unde omul despărţit de Dumnezeu nu mai poate avea părtăşie cu El. Dumnezeu vine şi li se descoperă oamenilor şi ne spune:
Veniţi şi luaţi jugul Meu, că e uşor. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.
Câţi dintre noi Ii urmăm statornic şi cu credinţă? Câţi dintre noi credem mai mult în Hristos decât în propria noastră capacitate de a ne chivernisi, de a ne organiza viaţa altfel decât ne-o dă Dumnezeu? Minţind pe ici, pe colo, dând şpagă acolo unde trebuie, făcând un avort dacă al patrulea sau al cincilea copil mă împiedică de la ceea ce cred eu că este mai confortabil. Câți dintre noi credem că Dumnezeu poate fi un adevărat și drept “Manager” al vieţii noastre, că Dumnezeu într-adevăr ne poartă de grijă şi că nimic nu se întâmplă fără ştirea Lui?
În Evanghelia de duminica am auzit că Hristos S-a numit pe Sine Însuşi Lumina lumii şi este şi S-a descoperit a fi Lumină a lumii şi prin această întâmplare minunată când a deschis ochii unui orb din naştere. Nu putem acum să înţelegem un diagnostic al acelui orb din naştere, că poate nu avem nerv optic, că poate nu avea deloc glob ocular, oricum, înţelegem că medicii acelei vremi nu putuseră în niciun fel să se apropie de boala lui şi să-l vindece. Şi acel om cerşea. Nimeni dintre noi nu-şi doreşte să fie cerşetor, să trăiască din mila celorlalţi, umilindu-se, nimeni dintre noi nu-şi doreşte să fie orb, chiar de-ar fi sărac. Şi de aceea, când Apostolii Îl întreabă pe Hristos:
De ce pătimeşte acesta? A păcătuit el sau părinţii lui?,
Hristos le spune:
Nici el, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el slava lui Dumnezeu.
Ne întrebăm, firesc: de unde acest chin pentru acest om, să-şi petreacă aproape 30 de ani din viaţă, o vreme îndelungată, orb şi cerşind mila celorlalţi? Pare aceasta a fi aproape o nedreptate, că omul acesta, iată, avea să-şi ducă un chin. Cum să împăcăm aceasta cu spiritul nostru de dreptate, când în adâncul nostru simţim că doar pentru cele ce greșim să fim pedepsiţi, doar pentru cele ce am minţit să fim pedepsiţi, doar pentru cele ce am păcătuit să fim certaţi şi mustraţi, iar pentru cele ce am făcut bine, dacă s-ar putea, să fim lăudaţi şi arătaţi în faţă ca fiind vrednici de cele ce am făcut?
Nu ni se spune că orbul ar fi făcut ceva rău, dar însăşi răbdarea lui de a fi cerşit, de a nu fi cârtit pentru ceea ce trăia este o răbdare care ni se descoperă tuturor ca fiind îmbunată şi mângâiată de Duhul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu rămâne dator, cu fiecare are un dialog, chiar şi cu acel orb, chiar şi cu acel cerşetor cu care poate nu mulţi stăteau de vorbă. Îi dădeau un bănuţ, unii din milă, alţii din silă, alţii poate mustrându-i conştiinţa, ştiind că aşa cere Legea, să fii milostiv, dar poate puţini stăteau de vorbă, puţini voiau să ştie ce e în sufletul lui, cum petrece, şi el se obişnuise să nu vorbească mult, să nu fie întrebat mult. Poate chiar şi părinţii lui ţineau mai puţin la a face pentru cel ceva, că nici nu mai aveau ce face mare lucru, decât a-şi chivernisi propria lor viaţă, într-un fel. El îşi agonisea cele ale vieţii prin cerşit. Totuşi, spuneam că Dumnezeu nu rămâne dator. Noi nu cunoaştem mângâierea pe care Dumnezeu o dă celui infirm, celui orb, celui mut, celui ciung. Însuşi faptul de a nu putea lucra, de a nu te simţi util este un chin. Şi de aceea Dumnezeu ne cere nouă, celor ce suntem sănătoşi, celor ce suntem întregi la minte să-i ajutăm pe unii ca aceştia, pentru că Însuşi Dumnezeu Se îndatorează să îi ajute şi să îi mângâie pe ei. Şi toţi cei care ajutăm pe cel neputincios, pe cel orb sau pe cel orfan sau pe văduvă şi o facem cu gândul la Dumnezeu, toţi aceştia ne apropiem de lumină şi de adevărul lui Dumnezeu şi de inima lui Dumnezeu.
Hristos Se apropie de acest orb si nu-l întreabă, ca pe alţii: Voieşti să fii sănătos? Sau Care e necazul tău?, pentru că însuşi statul lui acolo, la mila oamenilor, vestea acestea. Și spune că Hristos a făcut o pastă din pământ şi din scuipat, punând pe ochii lui şi spunându-i să meargă la scăldătoarea Siloamului, în Ierusalim. De ce a făcut aceasta? Nu putea Hristos, Care l-a chemat pe Lazăr numai cu cuvântul – Lazăre, vino afară! – să poruncească şi orbului să-şi vină întru cele ale vederii? Negreşit că putea. Aminteşte punerea ţărânei pe ochii orbului de actul creaţiei, când Domnul l-a făcut pe om din pământ şi arătând că trupul, în funcţionarea lui, nu este tot. Este asemenea măgăruşului care poartă pe om, dar nu este mult mai mult. Trupul este cel prin care sufletul nostru, care, după ieşirea din trup va vedea cu adevărat pe Dumnezeu, trupul este cel prin care, în această viaţă, începem să ne facem alegerile; suntem cu Dumnezeu sau nu?; iubim mai mult lumina decât întunericul sau nu?; iubim mai mult adevărul sau minciuna atunci când ne este mai comod?
Iată că Dumnezeu vesteşte şi prin acest act că trupul acesta este pământ şi, cum spunea Apostolilor Săi, că trupul nu foloseşte la nimic adânc dacă nu ştie să urmeze sufletul şi dacă noi ascultăm mai mult de glasul trupului, de pofta lui, de legea lui. Şi, pentru aceea, Dumnezeu a închipuit în acest fel vindecarea, punând ţărână pe ochii orbului şi trimiţându-l la Siloam. Şi vedem că orbul s-a dus. În mândria noastră parcă noi ne-am fi simţit jigniţi: cum să pună pământ pe ochii mei? Şi dacă aveam o rană. Cum adică să pună pământ pe ochiul meu? Dar nu poate altfel să fie vindecarea? De ce să mă duc tocmai la Siloam? Dar nu se poate altfel?
Nimic din toate acestea în inima orbului, ci se duce la Siloam, scăldătoarea aceasta, Siloam însemnând „trimis”, el însuşi fiind trimis de Hristos, iar Hristos fiind trimis de Dumnezeu pe pământ, El Însuşi Dumnezeu fiind, ca să ne descopere cele ale vieţii, sensul adevărat al vieţii.
Şi iată că orbul Îl ascultă, merge la Siloam şi se vindecă. Şi oamenii dimprejur se minunează, pentru că era de negândit atunci ca un orb din naştere să fie tămăduit. Şi pe bună dreptate încearcă să desluşească aceasta, mergând la autoritatea de atunci cea mai mare, la farisei şi la cărturari, cei care cunoşteau cele ale Legii, cele ale cuvântului. Şi aceştia, care se poticneau de faptul că Hristos vindeca sâmbăta, că făcea cele bune şi drepte sâmbăta, când Legea poruncea ca sâmbăta să fie zi de odihnă, aceştia nu numai că n-au înţeles, dar chiar cu vicleşug diavolesc au căutat să-l înşele pe om, spunând:
Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că Omul Acesta este păcătos.
Începând cu un adevăr, aşa cum fac adepţii multor campanii publicitare sau în multe manipulări pe care le vedem la televizor sau pe [Internet] sau în alte locuri, când, lângă un adevăr, apare o minciună, pe care o înghiţim cu totul, aşa cum peştele înghite, o dată cu râma, şi cârligul care are să-l omoare.
Dă slavă lui Dumnezeu, noi ştim că Omul Acesta este păcătos.
Şi iată minune, că orbul acesta, care nu ştia carte, nu învăţase ceva din limbajul manipulării sau din alte ştiinţe care să îi facă mintea abilă, omul acesta nu se lasă minţit. El ştie că trebuie să Îi dea slavă lui Dumnezeu, dar nu acceptă faptul că Cel Ce l-a tămăduit este păcătos. Şi spune:
Dacă este păcătos, nu ştiu. Eu una ştiu, că am fost orb şi acum văd.
Şi cei ce voiau să se opună luminii şi adevărului până la capăt încearcă în fel şi chip să îl abată de la credinţa sa, de la înţelegerea sa.
Şi atunci orbul, care părea neştiutor şi dispreţuit, le ţine o adevărată lecţie, spunându-le:
Iată că din veac nu s-a auzit ca cineva să deschidă ochii unui orb. Dacă ar fi fost păcătos, Dumnezeu nu L-ar fi ascultat pe El, pentru că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi.
Şi le spune:
Oare și voi vreţi să vă faceţi ucenici ai Lui?,
le spune din inimă, pentru că el însuşi voia să-I fie ucenic, văzând această minune; dar aceştia se leapădă:
Nu, noi suntem ucenici ai lui Moise şi pe Aceasta noi nu-L ştim de unde este.
Însuşi orbul îi ceartă cu înţelegerea lui:
Tocmai asta este minunea, că El mi-a deschis ochii și voi nu știți de unde este.
Voi, care, iată, sunteţi puşi să fiţi lumină oamenilor prin credinţa voastră, voi tocmai asta ar trebui să ştiţi, de unde este acesta care face asemenea minuni.
Dar iată că aceştia n-au primit. În faţa evidenţei, în faţa adevărului, se leapădă. Şi vedem și noi astăzi, în lumea noastră, cum oamenii stăruie în minciuna lor şi în faţa adevărului se leapădă şi nu-l primesc. Şi să ne rugăm ca noi înşine să nu ne lăsăm înţepeniţi în mândrie şi slavă deşartă și părere de sine. Atunci când avem putere lumească, atunci când suntem cu cineva, să nu abuzăm în vreun fel cu puterea noastră, cu înţelegerea noastră, cu capacitatea noastră de a vorbi mai meşteşugit decât altul, punând minciuna în locul adevărului şi punând întunericul mai presus de lumina cea adevărată.
Hristos este lumina lumii şi ni S-a descoperit pentru ca noi să alegem cele ale luminii, pentru că, ieşind din această viaţă, omul nu mai are puterea de a-şi schimba alegerile.
Tot ceea ce am ales în această viaţă ne determină într-un fel. Un om care a minţit tot timpul, 60-70-80 de ani să aibă, va fi înclinat spre minciună. Un om care a fost tot timpul iritat şi s-a ofensat şi a fost mândru şi a dispreţuit pe toţi, anii trec peste el şi la 50-60-70 de ani rămâne înţepenit în dispreţul lui şi nimic nu se schimbă. El însuşi se chinuieşte pentru că nu ştie să se bucure, să aibă încredere în oameni, dar nimic în el nu se schimbă. Vedem coşmarul celor beţivi, care se amăgesc în beţia lor, căutând să refuze o realitate, căutând ca în beţie măcar să se vadă altfel decât sunt, de multe ori fiind agresivi faţă de ceilalţi, pentru că ceilalţi sunt oglinda faptului că el greşeşte şi refuză. Iată, dar, că omul poate rătăci în viaţa aceasta până la sfârşit şi Dumnezeu a pus capăt acestei rătăciri. Dar ne învaţă să înţelegem că la acest capăt nu mai este alegere şi că cele pe care le-am lucrat în această viaţă ne vor uni cu Hristos Lumina lumii şi adevărul sau ne vor îndepărta de El, acolo unde ştim că este întunericul cel mai dinafară, întunericul din care lipsesc iubirea, dragostea şi adevărul. Şi pentru că înfricoşător este acest moment al ieșirii sufletului din trup, pentru că înfricoşătoare vor fi clipele acestea pentru noi, Evanghelia ne pune în faţă cum să trăim această viaţă ca să nu greşim, ca să nu ne îndepărtăm de adevăr și de lumină.
Acei cărturari au stăruit în minciuna şi în întunericul lor şi au stăruit până la a-L da pe moarte pe cel nevinovat, pe Dumnezeu Cel întrupat pentru a-l vindeca pe om. Au stăruit până acolo nu pentru că până într-acolo are putere răul, ci pentru că Dumnezeu în niciun chip nu a venit ca să-l silnicească pe om. Nu-i silniceşte omului alegerea, dar îi vesteşte că alegerea lui înseamnă viaţă sau moarte, precum lui Adam şi Evei le-a vestit că porunca pe care le-a dat-o înseamnă viaţă sau moarte. Nu a silnicit Dumnezeu în niciun fel pe Adam să aleagă porunca Lui sau nu, nici pe Eva; dar cele pe care le-a vestit s-au împlinit și vedem pribegia în care suntem, suferinţa de care spune Sf. Ap. Pavel că toată suflarea se chinuieşte cu suflare negrăită.
Prin cuvântul lui Dumnezeu Domnul ne cheamă să ştergem ferestrele sufletelor noastre ca lumina să pătrundă în noi şi, prin noi, mai adânc în lume. Să ştergem păcatele noastre și vicleşugurile noastre, ca să nu ne aflăm bâjbâind în întuneric. Să fim statornici în credinţa în Dumnezeu, pentru că El poate să vindece tot gândul nostru aplecat din tinereţile noastre spre rău, rău pe care Sfinţii Părinţi l-au descoperit într-o luptă atât de meşteşugită prin lene, întristare, lăcomia pântecelui, curvie, iubire de arginţi şi toate celelalte gânduri ale răutăţii care luptă cu fiecare din noi.
Ne rugăm Domnului care ne pune în faţă lumina şi întunericul, adevărul şi minciuna, să luptăm plini de credinţă şi neşovăielnici de a rămâne statornici în alegerile cele bune, precum orbul şi noi să ne închinăm Lui cu credinţă:
Cred, Doamne! şi să ştim Cui ne închinăm.
Să-i cerem lui Dumnezeu să vină în sufletele noastre şi să ne lumineze sufletele precum a luminat ochii orbului, astfel ca încă din această viaţă, noi să cunoaştem nu confortul şi înţelepciunea acestei vieţi, nu legile acestei vieţi, care par într-un fel că chivernisesc cele ale lumii, ci să cunoaştem Legea lui Dumnezeu şi puterea Lui, să cunoaştem purtarea Lui de grijă şi că toate pe are le trăim au un rost în lumina Lui.
Dumnezeu să ne ajute să fim mai credincioși, mai întăriţi, mai iubitori de adevăr și de lumină şi astfel să-L chemăm precum Apostolul, în ultima sa carte:
Vino, Doamne Iisuse! Amin“.
