Patimirile Domnului Hristos6 min de citit

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.
Ceea ce auzim şi vedem are o adancă înraurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimantăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gandul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!

Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricat de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gandim la cea mai mare dintre

fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorat din ceruri pe pămant pentru a mantui neamul omenesc, a Celui Care era bland şi liniştit, Care trestia frantă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămantească, de dragoste cum pămantul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată.

 El a fost dat morţii, sangele Lui curge pe Cruce…
Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adancă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blandeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide talharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale maini către noi toţi, păcătoşii, însetand de mantuirea noastră.
Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineanţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?
Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.
Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decat orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?
Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atat de groaznice şi greu de îndurat încat a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?
Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dansul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.
Să mai primim şi sfanta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfanta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cand stătea langă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adanc decat orice strigăte, vaiete şi tanguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătand cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primito pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pană la moartea ei (In. 19,26-27).
Iată însă că a venit sfarşitul neanchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpanirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mainile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfantul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămantul s-a cutremurat, şi stancile s-au despicat.
Sutaşul însărcinat cu împlinirea osandei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzand toate acestea. Dragostea lui Hristos sfăramă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atat de mult încat a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfarşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.
O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!
O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru!
Noi nu putem face nimic spre a fi catuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mantuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.
Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pană la sfarşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu.
 Ajută-ne să scăpăm de stăpanirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mantuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. 
Amin.
Sfantul Luca al Crimeei
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments