Mare bogăţie se ascunde în Evanghelia după Ioan. Să luăm aminte la ce spune evanghelistul în capitolul al doisprezecelea:
„Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului.”
Citind acest fragment, îmi vine în minte următorul lucru pentru prima dată: Hristos îi cunoştea pe Lazăr, pe Maria şi pe Marta. Intra adesea în casa lor şi a şezut cu siguranţă de multe ori cu ei la
masă. Dar de data aceasta parcă este o întâlnire specială, o masă specială, ca şi când ar fi o ceremonie. Nu ştiu cum am putea să înţelegem mai bine acest fragment. Să spunem că suntem doi, trei oameni care ne cunoaştem, si deodată unul dintre noi face un gest cu totul ieşit din comun. Aşa ca şi când nu ne-am fi cunoscut decât acum pentru prima oară, ca şi când s-ar întâmpla pentru prima oară ceva în acel suflet, precum s-a petrecut în Maria. Iar acest gest se face fără nici o pregătire specială, fără a fi fost plănuită, ci spontan. Bineînţeles că Domnul ştie toate aceste lucruri, ca Dumnezeu ce este.
Să ne amintim că altundeva Domnul spune:
„Marto, Marto, te îngrijeşti si pentru multe te sileşti…“
Atunci, de îndată ce Iisus intrase în casa lor, pe Marta au apucat-o toate grijile cele lumeşti – ce va face de mâncare, cum se va îngriji de toare etc – în timp ce Maria a căzut la picioarele lui Iisus şi asculta cuvintele Lui. Iar Domnul apreciază foarte mult asta şi spune:
„Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună si-a ales, care nu se va lua de la ea” .
Ca şi când a avut o revelaţie, ca şi când s-a aprins ceva în sufletul ei, a făcut acestea Maria.
V-aş mai da un exemplu, care nu seamănă neapărat cu pericopa evanghelică, dar care este, păstrând analogiile, din aceeaşi familie, să spunem. I-am spus cândva părintelui Timotei (duhovnicul părintelui Simeon – n.tr.):
„Ieri după-amiază mi-a venit aşa deodată o chemare de a mă ruga.”
Şi el mi-a răspuns:
„Şi ce-ai făcut, ai lăsat-o să treacă?”
Aici, în pericopa evanghelică, avem de-a face cu ceva asemănător, numai că la cel mai înalt nivel. Maria îl are în faţă pe Hristos şi reacţia ei la chemarea pe care o simte este să răspundă la ea în faptă, imediat. Nu plănuit, nu gândit dinainte, ci spontan, luând mirul şi spălând picioarele Domnului. Aici avem de-a face, după părerea mea, nu cu o întâlnire obişnuită, nu cu un gest comun, ci cu ceva ceresc, ceva cu totul special. Aici nu este vorba numai de lucrarea harului lui Dumnezeu, ci în plus faţă de asta este vorba de un suflet care inspiră toată această dragoste a Lui, tot acest har, toată această lumină şi care reacţionează în consecinţă: aduce mirul şi unge picioarele Domnului cu propriul păr.
Atunci când harul lui Dumnezeu încălzeşte şi trezeşte un suflet
Avem, pe de altă parte, şi cealaltă perspectivă:
“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si să-l fi dat săracilor?”
Ce diferenţă între cum gândeşte Maria şi cum gândeşte Iuda. Iar Hristos ştie cu cine are de-a face când o are în faţă pe Maria, la fel cum ştie şi când îl are în faţă pe Iuda.
„Dar el a zis aceasta, nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur si, având punga, lua din ce se punea în ea.”
Aceasta este o notă a evanghelistului, după care continuă:
“A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”
Ce să spunem aici? Printre altele, trebuie spus că timpul pentru milostenie sau pentru ajutor este oricând la dispoziţia noastră. Dar în clipa când harul lui Dumnezeu intervine şi te luminează, te încălzeşte, te îndeamnă să te izolezi, să te rogi, să plângi – mirului, să spunem, ar putea să-i ţină locul lacrimile – nu lăsa acel moment să treacă pe lângă tine. Aş îndrăzni să zic ca ne ajută acest gest al Mariei, precum şi cuvintele lui Hristos, să păstrăm acest lucru întotdeauna în minte:
„Ca pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.
Si dacă Domnul va vedea că noi ne ţinem urechile deschise şi cugetul şi inima, încât să putem să înţelegem aceste lucruri, cred că atunci mult mai des ne va oferi aceste ocazii. Ocazii care sunt trăiri duhovniceşti.
Atenţie! Una este să dau un bănuţ unui sărac, şi cu totul altceva este să reuşesc ca, înainte de răstignirea şi de moartea Sa, să îl ung cu mir pe Hristos. Maria îi aduce acel mir pentru punerea Sa în mormânt, deşi aceasta nu se întâmplase încă. Atunci când ne va vedea Domnul cu inima deschisă înspre aceste atingeri ale lui, ne va oferi cu atât mai mult aceste clipe cu totul speciale, aceste trăiri cu totul şi cu totul unice. Şi aşa începe omul să devină din ce în ce mai mult al lui Hristos.
26.03.2008 La sinaxa de după-masă
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina, 2014)
