INTRAREA DOMNULUI IN IERUSALIM18 min read

DUMINICA FLORIILOR
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Din Evanghelia de la Ioan 12, 1-18 citire:
 „Deci, cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Şi Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
«Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-l fi dat săracilor?»
Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.
A zis deci Iisus: «Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna».
Deci mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.
A doua zi, mulţime multă, care venise la praznic, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit în întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Bine cuvântat este Cel ce vine întru numele Domnu-lui, Împăratul lui Israel!
Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, pre-cum este scris: «Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei».
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui.
Deci da mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.”
 În Duminica aceasta ce premerge Duminica Învierii, iată, avem momentul acesta în care Domnul intră în Ierusalim; intră în oraşul despre care afirmase, nu de puţine ori, că va purta în el şi momentul cel mare al Patimii şi Morţii Sale, dar că va fi şi martorul Învierii Sale. Haideţi să ne închipuim un pic, cu ochii minţii, momentul acesta al intrării în Ierusalim!
De nenumărate ori ni se spune în Evanghelia de astăzi, fie printre rânduri, fie chiar clar, că Domnul nu era întâmpinat neapărat pentru că vestise bine Împărăţia lui Dumnezeu sau pentru că făcuse mulţime de alte minuni înainte, ci mai cu seamă pentru că, auziţi: din mulţime, iudeii au aflat că este acolo şi au venit „nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi”. 
Evanghelia însăşi se termină: „Deci da mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta”.
Ce se întâmplase? Ştim cu toţii că în Betania locuia Lazăr împreună cu două prietene de familie ale Mântuitorului, să spunem, împreună cu Maria şi Marta, cele pe care le şi ştim slujind la masă şi vor rămâne pururea exemplul slujirii în duh şi slujirii în faptă a lui Hristos. Deci cele două ies în întâmpinare, anunţând pe Mântuitorul că fratele lor a murit. Domnul spune că nu a murit, ci doarme, şi-l învie, dând la o parte piatra mormântului, putoare izbucnind din mormânt. Dar El îl învie pe Lazăr, scoţându-l afară din mormânt, desfăcându-l din toată împletitura aceea de mahrame în care era înfăşurat în mormânt, şi îi redă viaţa.
Învierea lui Lazăr, cea pe care am prăznuit-o cu o zi înainte, în Sâmbăta numită a lui Lazăr, este ultima etapă a învierilor pe care Domnul le face pentru a-i obişnui pe oameni măcar cu ideea că se poate învia din morţi. Avem câteva momente importante în parcursul vieţii Mântuitorului şi ne aducem împreună aminte fie de Învierea fiului văduvei din Nain, fie de Învierea fetiţei aceleia căreia îi spune: „Talita Kumi!” – „Fetiţo, ridică-te!”, fie, iată, învierea aceasta după patru zile după aşezarea în mormânt a dreptului Lazăr, a lui Lazăr.
Oamenii din Ierusalim îi ies în întâmpinare. Ni-i închipuim la câteva leghe bune, la câţiva kilometri, să spunem, depărtare de Ierusalim, ieşind în întâmpinarea Lui, pentru a-L vedea pe acela care „Cum?! Cu adevărat, chiar a înviat pe unul din morţi? Nu se poate! Cum a făcut-o ?” – se vor fi întrebat aceia din jur şi, iată, ne spune Evanghelia, martorii care fuseseră acolo de faţă povesteau chiar cu lux de amănunte şi, am spune noi, (ştim ce înseamnă omul care povesteşte) chiar adăugând amănunte, povesteau, aşadar, celor care ieşeau în întâmpinarea lui Iisus Hristos căci cu adevărat Acesta este Acela care l-a înviat pe Lazăr, cunoscutul nostru, concetăţeanul nostru din Betania, a patra zi, din morţi.
Domnul ştia ce-L aşteaptă la intrarea în Ierusalim şi sărbătoarea aceasta de astăzi venea să împlinească încă o profeţie mesianică din Vechiul Testament, care vorbea despre intrarea în Ierusalim pe mânzul asinei. Dacă deschidem Vechiul Testament, mai ales la cartea profetului Zaharia, la capitolul 9, versetul 9, se spune: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei”.
Era momentul în care Domnul mai împlinea o profeţie, aşa cum întreaga Lui viaţă venea să adeverească ceea ce se spusese în Vechiul Testament despre El. Sunt multe profeţiile din Vechiul Testament care ni-L aduc pe Iisus Hristos parcă tot mai aproape de ochii noştri, şi nu atât de ochii noştri ai celor ce avem în mână Noul Testament, ci mai cu seamă de ochii acelora care încă nu descoperiseră Noul Testament, pentru că el încă nu apăruse. Hristos încă nu-Şi desăvârşise activitatea Sa pe pământ. Nu săvârşise nimic din cele ce avea de făcut pe pământ. Ori toate aceste profeţii veneau să întărească înaintea oamenilor credinţa că Dumnezeu Se va naşte, credinţa că Dumnezeu va trăi printre ei, credinţa că Dumnezeu va face minuni printre ei, şi mai cu seamă credinţa că, iată, Dumnezeu va dărui călcare morţii şi Îi va ridica pe oameni iarăşi la starea cea dintâi a bucuriei. Vom reveni cu o altă profeţie mesianică atunci când vom face încheierea cuvântului de astăzi. Până atunci să ne întoarcem înapoi, să ne întoarcem la minunata zi a Floriilor.
În tradiţia ortodoxă, Duminica aceasta se mai cheamă Duminica Floriilor, purtând un nume, fără îndoială, al unei sărbători păgâne, dar pe care creştinismul ortodox românesc a botezat-o, dacă vreţi, în numele Sfintei Treimi. Era Duminica Înfloririi florilor. Era Duminica sărbătorii florilor şi Dumnezeu a rânduit ca în anul acesta, cu adevărat, magnoliile şi florile toate şi pomii să înflorească, iată, în apropierea acestei zile minunate a Floriilor. Pentru că aşa este întotdeauna. La sărbătorile mari ale Bi-sericii nu participă numai oamenii, ci şi cerul şi pământul, şi cele de pe pământ şi cele din cer şi cele de sub pământ şi cele de deasupra cerurilor.
Iar sărbătoarea de astăzi vine, de fapt, să ne aducă aminte tuturor care sunt faptele noastre cu care Îl întâmpinăm pe Hristos Domnul în această Duminică a Floriilor. Domnul iese din Betania, se îndreaptă spre Ierusalim şi oamenii vin să-L vadă pe Cel care l-a înviat pe Lazăr. Şi noi ştim că l-a înviat pe Lazăr, ba mai mult, noi, ştim că a înviat şi El. Cu ce-L întâmpinăm noi pe Iisus Hristos? Care sunt florile mulţumirii noastre la întâmpinarea Lui, astăzi, în Duminica Floriilor? De cele mai multe ori, uităm că Hristos Domnul este Cel care ne-a dăruit viaţa şi căutăm împlinirea noastră în tot felul de alte minuni, în loc s-o căutăm în adevăratul Adevăr, care este Hristos Domnul.
E minunată Duminica de astăzi şi pentru aceea că o dată cu Domnul în Ierusalim intră şi apostolii, o dată cu Domnul în Ierusalim intră şi femeile mironosiţe, dar în aceeaşi vreme este dureroasă Duminica de astăzi pentru că mulţimea care strigă astăzi: „Osana, Fiul lui Dumnezeu! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” poartă înlăuntrul său şi pe cei care vor striga numai peste câteva zile: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Intră Apostolii în Ierusalim, dar intră şi trădătorul.
Îl întâmpină cu bucurie pe Domnul cei care-L vor întrista numai câteva zile mai apoi.
Deja Evanghelia de la Ioan citită astăzi ne atrage atenţia că, pe lângă Hristos, încă unul avea să cadă victimă sfatului căpeteniilor preoţilor, care se gândeau ca şi pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulţi dintre iudei plecau de la ei şi credeau în Iisus. Lazăr cel înviat din morţi se făcea apostol. Cel pierit se reîntorsese la Dumnezeu şi la viaţă, vorbindu-le tuturor de bucuria cea mare a învierii.
Iată că exemplul acesta al lui Lazăr cel înviat din morţi ar trebui să ne pună pe fiecare dintre noi pe gânduri pentru că şi noi, înviaţi fiind, vom avea două şanse: fie să ne aşezăm cu Lazăr la masă, Mariile şi Martele slujindu-ne după învierea noastră, fie să pierim şi să ne asemănăm celor care astăzi strigă: „Osana! Fiul lui Dumnezeu!” iar mâine-L înjură, Îl scuipă şi-L calcă-n picioare. 
Pentru a confirma că am dreptate şi că astăzi casa noastră şi familia noastră şi Biserica noastră este Ierusalimul în care intră Hristos, îmi vin în ajutor cuvintele Triodului de astăzi. Iată: „Veniţi astăzi şi noi, tot Israelul cel nou, Biserica cea din neamuri, să strigăm cu proorocul Zaharia: «Bucură-te foarte, fata Sionului, veseleşte-te, fata Ierusalimului, că, iată, Împăratul tău vine la tine blând şi mântuind, călare pe mânz de asin, fiul celui de sub jug. Prăznuieşte ca şi pruncii, ţinând în mâini stâlpări de laudă. Osana Celui dintru înălţime! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!»”
Sau: „Însemnându-ne nouă mai înainte cinstită Învierea Ta, ai sculat, Bunule, din mormânt cu porunca Ta, pe prietenul Tău Lazăr, fiind mort fără suflare de patru zile şi mirosind greu. Pentru aceasta şi pe mânz încălecând spre închipuire, Te-ai purtat, ca şi-ntr-o căruţă, pe păgâni arătând, Mântuitorule. Pentru aceea şi laudă aduce Ţie Israelul cel iubit, din gurile celor ce sug şi ale pruncilor celor fără de răutate, care Te-au văzut pe Tine, Hristoase, întrând în sfânta cetate, mai înainte de Paşti cu şase zile”.
Cu Domnul intră în Ierusalim cel ce avea să pătimească, să moară şi să învie. Cei care, spun încă o dată, în dimineaţa Duminicii acesteia strigau: „Osana!” peste numai câteva zile vor striga: „Răstigneşte-L!”.
Noi n-avem voie să ne facem duplicitari. N-avem voie să ne aliem cu cei care azi strigă „Osana!” iar mâine: „Răstigneşte-L!”, cu cei care astăzi Îl întâmpină pe Domnul cu rugăciune, iar mâine Îl ucid pe Domnul prin păcat. 
Hristos Domnul intră în inima fiecăruia dintre noi călare pe mânzul asinei, altfel spus cu multă, multă smerenie, cu multă dragoste, cu multă dorinţă de a face din noi părtaşi ai Învierii. Najunge să strigăm numai astăzi: „Osana!”, nu ajunge să fii creştin numai pentru o zi, iar a doua zi, sau în celelalte zile ale săptămânii să uiţi şi să-L răstigneşti de fiecare dată pe Dumnezeu, ci trebuie să căutăm ca, o dată intrat în Ierusalimul nostru intim, în sufletul nostru, Domnul şi Dumnezeul nostru să-Şi găsească loc de odihnă, loc de Cină de Taină şi, mai cu seamă, să naibă în acest loc de taină nici Ghetsimani şi nici Golgota pentru sudoarea de sânge, pentru răstignire, pentru moarte şi pentru punere în mormânt.
Hristos Domnul mai face o minune astăzi, intrând în Ierusalim: îi uneşte laolaltă pe toţi. Ierusalimul iese în întâmpinarea Domnului, mulţime mare, unindu-i pe toţi care poate în ziua aceea, cea dintâi a săptămânii, vor fi avut orice alte treburi. Ce lecţie ne dă Domnul prin aceasta? Faptul că, atunci când vine Hristos în viaţa ta, trebuie să le laşi pe toate celelalte şi să te pregăteşti, cu stâlpări de finic şi cu bucurie, să-L întâmpini, strigând şi bucurându-te de venirea Lui. Nu ni se spune că în mulţime erau neguţători sau că erau dascăli, sau că erau ştiu eu, orice alt fel de lucrători. Ni se atrage atenţia că erau mulţi copii – şi cei curaţi se bucură de Cel curat cu inima – şi ni se spune că era mulţime multă care capătă identitate pentru că Hristos Domnul merge către ea, nu pentru că mulţimea ar fi avut identitate.
Domnul vine astăzi sau, de astăzi începând, intră în linie dreaptă spre Patimă. Mânzul se va transforma în Cruce. Hainele pe care oamenii le vor arunca înaintea intrării Domnului în Ierusalim, pe cale, înaintea Lui, se vor transforma în dezbrăcări de haine în Vinerea cea mare a Patimilor. „Osana”-ul de astăzi se va transforma în „Răstigneşte-l”de Vineri. Bucuria aceasta se va transforma în delir, în nebunie, în crudă nebunie şi în scuipări, atunci când Dumnezeu Însuşi a acceptat să fie în agonie, pălmuit şi scuipat. Ramurile de finic se vor face, dacă vreţi, ţevi de trestie ce vor împunge întotdea-una trupul lui Hristos, până la a doua Venire. Iar bucuria aceasta se va transforma în nebunie, repet, într-o dureroasă nebunie, oamenii neidentificând în Iisus Hristos pe Domnul şi Dumnezeul cel Întrupat, ci pe unul care, iată, a mai făcut o minune care să ne bucure pe fiecare dintre noi în parte şi, dacă tot a făcut El atâtea minuni, haideţi să ne permitem săI strigăm: Dacă eşti Tu Dumnezeu, mântuieşteTe pe Tine! Cred că vă aduceţi aminte, acesta este strigătul plin de obrăznicie al unuia ce şedea la picioarele Crucii Mântuitorului.
Evanghelia de la Matei ne atrage atenţia că astăzi este şi începutul, cum am spus, Patimii Domnului, pentru că aşa se încheie această povestire a Evangheliei de la Matei, spunând: „Şi văzând arhiereii şi cărturarii minunile pe care le făcuse, şi pe copiii care strigau în templu şi ziceau: «Osana Fiului lui David», s-au mâniat. Şi I-au zis: «Auzi ce zic aceştia?» Iar Iisus le-a zis: «Da. Au niciodată n-aţi citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit lauda?»”
Pentru că nu pricepeau fariseii că înaintea lor nu era un om făcător de minuni, ci era Dumnezeu. Iar de n-ar fi strigat copiii, sigur ar fi strigat pietrele de pe drum. Şi de n-ar fi existat această bucurie a lor, sigur alţii s-ar fi bucurat de intrarea în Ierusalim a Domnului.
Tot Evanghelia de la Matei ne dă un alt final şi ne spune că, după ce a intrat în Ierusalim, în această grandoare, în această zi, cea mai grandioasă din punct de vedere omenesc, pentru Hristos, deci după aceea, lăsându-i, a plecat din Ierusalim în Betania şi a rămas noaptea acolo. Hristos intră în Ierusalim şi iese din Ierusalim, întorcându-Se în Betania miunii Învierii lui Lazăr din mormânt.
Domnul de fiecare dată ştie când minţim strigându-I: Osana! El are nevoie de noi ca oameni care strigă: Osana! din tot sufletul şi din tot cugetul nostru. N-are nevoie de noi farisei. N-are nevoie de noi să-I strigăm: Osana Fiul lui David!, dar prin faptele noastre să-L răstignim. N-are nevoie de noi să-I strigăm Osana Fiul lui David! dar altundeva, în afară de templu. Repet, Evanghelia de la Matei ne spune că pruncii strigau în templu: Osana, Fiul lui David, nu aiurea, nu pe străzi, nu în colţuri îndoielnice, nu în locaşuri făcute alandala şi gândite doar pentru bunuri necesare vieţii acesteia pământeşti, sau doar pentru câştiguri pământeşti, doar pentru fală şi realizarea unor orgolii. Osana, Fiul lui David! Cu adevărat, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! pentru că spusese Domnul Hristos că El nu vine în numele Lui, ci în numele Tatălui Care L-a trimis. Cu alte cuvinte, Duminica de astăzi este binecuvântarea pe care noi o adresăm cerului că ni L-a trimis pe Fiul Său, pe Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
Astăzi este Duminica începutului Patimilor Mântuitorului. Vorbeam despre multele profeţii care se făcuseră despre Mântuitorul şi vreau să închei cuvântul de astăzi prefaţând, dacă vreţi, întreaga Săptămână a Patimilor, citind din psalmul 21, care începe astfel: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit?” Vă aduceţi aminte. Sunt cuvintele acelea de pe Cruce: Eli, Eli, lama sabahtani?
Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele. „Dumnezeul meu, striga-voi ziua şi nu vei auzi, şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine. Iar Tu întru cele sfinte locuieşti, lauda lui Israel”.
Şi iată ce ne spune aceeaşi Evanghelie, aceeaşi Evanghelie a Psalmilor, Evanghelia Psalmului 21, câteva versete mai jos:
„Înconjuratu-m-au viţei mulţi, tauri graşi m-au împresurat. Deschis-au asupra mea gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. Ca apa m-am vărsat şi sau risipit toate oasele mele. Făcutu-s-a inima mea ca ceara ce se topeşte în mijlocul pântecelui meu. Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în ţărâna morţii m-ai pogorât. Că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat”. Şi auziţi! Parcă suntem în Vinerea Mare: „Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele. Numărat-au toate oasele mele, iar ei priveau şi se uitau la mine. Împărţit-au hainele

mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi. Iar Tu, Doamne, nu depărta ajutorul tău de la mine, spre sprijinul meu ia aminte”.

Întotdeauna aşa trebuie să privim Duminica Floriilor: ca un prilej de bucurie, pentru că, iată, înfloreşte Patima lui Hristos; dar şi ca un prilej de teamă, pentru că, o dată cu Apostolii, în Ierusalim a intrat şi trădătorul, şi o dată cu copiii care strigau: „Osana”, în templu, în templul minţii lor, fariseii şi căpeteniile preoţilor strigau: „Răstigneşte-L!”.
Între Apostoli şi trădător, între „Osana” şi „Răstigneşte-L!” nu există cale de mijloc; şi cei care vrem cu adevărat să fim ai lui Hristos trebuie să învăţam de la Apostoli să intrăm cu Domnul în Ierusalim şi să strigam pururea: „Osana!” „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” Amin.
  Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,  ”Cântare de biruinţă cântând
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments