Cum sa se pazeasca pacatosul dupa marturisire8 min de citit

Iar dupa ce te-ai marturisit si ti-ai primit canonul de la duhovnicul tau, pentru ca sa te pazesti sa nu cazi din nou în acelasi pacat sau în altele, foloseste-te de aceste cinci povatuiri, ca de niste leacuri care sa te pazeasca:

Întîia pazire: aducerea aminte de pacatele facute.[…] Daca tu vei scrie si îti vei aminti de pacatele tale,

dumnezeiescul Gura de Aur te încredinteaza ca Dumnezeu le va sterge si ti le va ierta. Iar daca tu le

vei sterge de unde le-ai scris si le vei uita, atunci le va scrie Dumnezeu si-Si va aminti de ele. Si iarasi spune acelasi: „Caci nu este nici un alt leac pentru iertarea pacatelor precum neîncetata aducere aminte si necurmata lor osîndire”. (Cuvîntul II cum ca spre folos este ca proorociile nu sînt limpezi).

Sfîntul Marcu Pustnicul te sfatuieste însa ca, atunci cînd îti marturisesti lui Dumnezeu pacatele tale, sa nu-ti amintesti de ele dupa felul lor, deci sa nu-ti amintesti împrejurarile si fetele oamenilor cu care ai pacatuit.
Deoarece, fiind tu înca împatimit si iubitor de placeri, sar putea sa poftesti iarasi la ele si sa te tulburi; sau, aducîndu-ti aminte cu durere de ele dupa chipul lor, sa cazi în deznadejde. Mai cu seama sa te feresti cînd este vorba de pacatele trupesti si murdare pe care le-ai savîrsit: deci sa nu-ti aduci în minte împrejurarile si oamenii cu care ai pacatuit, fiindca îti întinezi mintea.
Sa-ti amintesti doar ca esti pacatos si ca ai savîrsit multe pacate cu care ai mîniat pe Dumnezeu.
A doua pazire: sa fugi de pricinile pacatului. A doua pazire foloseste-o ca sa fugi de pricinile pacatului,
fiindca aceleasi pricini aduc întotdeauna si aceleasi urmari. Fugi dar, frate, de privelistile cele rele, de
vorbirea si întovarasirea cu cei fara de rînduiala si, mai cu seama, sa fugi de vorbirea si prietenia cu oamenii aceia cu care ai pacatuit trupeste. […]
A treia pazire: marturisirea deasa aduce cinci lucruri bune. De a treia pazire foloseste-te, spovedindu-
te des, asa încît, daca este cu putinta, sa alergi îndata la duhovnic ori de cîte ori vei savîrsi un pacat cît
de mic, care se iarta, nu doar cînd vei savîrsi un pacat mare si de moarte. Fiindca, dupa cum ranile care sînt aratate doctorului nu se maresc, tot asa si pacatele mici, cînd sînt marturisite, nu sporesc, dupa cuvîntul Scararului: „Vînataile care sînt date la iveala nu se vor înrautati, ci se vor tamadui” (Cuvîntul lV pentru ascultare).[…]
Întîiul folos al marturisirii dese: dupa cum copacii care se rasadesc des nu pot sa prinda radacini adînci în pamînt, tot asa si deasa marturisire nu lasa obiceiurile si deprinderile rele ale pacatului sa capete radacini adînci în inima celui ce se spovedeste des. […]
Al doilea folos al marturisirii dese: cine se spovedeste des are mare usurinta în a-si cerceta cu amanuntime cugetul si a-si afla numarul pacatelor sale, deoarece, usurîndu-se neîncetat de multimea pacatelor prin deasa marturisire, acestea ramîn tot mai putine.
Pentru aceasta poate si el sa le gaseasca mai lesne si sa si le aminteasca. Iar cel care nu se marturiseste des, datorita numarului mare de pacate care se îngramadesc asupra lui, nu poate nici sa le afle cu amanuntime, si nici sa si le aminteasca; ci, de multe ori, uita multele si grelele pacate ale sale care, daca ramîn nemarturisite, ramîn prin urmare si neiertate. […]
Al treilea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des, chiar de va savîrsi vreodata un pacat
de moarte, îndata însa, dupa ce s-a marturisit, intra în harul lui Dumnezeu, si cîte fapte bune va face, îl vor învrednici de viata cea vesnica. Iar cel ce nu se marturiseste des, daca – sa zicem – savîrseste si el
acelasi pacat de moarte, si nu alearga neîntîrziat sa se spovedeasca, cîta vreme ramîne nespovedit, nu numai ca este lipsit de harul lui Dumnezeu, dar si lucrurile bune pe care le face de la sine – posturi, privegheri, metanii mari si altele asemenea – nu-i sînt vrednice pentru a-i cîstiga plata si viata vesnica, pentru ca sînt lipsite de harul lui Dumnezeu, care este începutul si temelia tuturor faptelor care duc la mîntuire. (Vezi si capitolul X al „Învataturii catre duhovnic”.)
Al patrulea folos al marturisirii dese: cel ce se marturiseste des este mai încredintat ca moartea îl va
afla în harul lui Dumnezeu si ca astfel va fi mîntuit. […]
Al cincilea folos al marturisirii dese: al cincilea folos pe care îl pricinuieste deasa marturisire este ca îi
împiedica si-i înfrîneaza pe oameni de la pacat. Fiindca cel ce se marturiseste des, cînd îsi aminteste ca peste putine zile are sa se spovedeasca, chiar daca îsi are gîndul la pacat, se opreste numaidecît, socotind rusinea pe care o va simti cînd se va marturisi si dojana pe care o va auzi de la duhovnic. […]
A patra pazire: aducerea aminte a lucrurilor celor de apoi. Foloseste cea de a patra pazire, frate,
ca sa-ti amintesti de cele de la sfîrsitul vietii tale, adica sa cugeti necontenit la moartea ta, la înfricosata Judecata a lui Dumnezeu, la pedeapsa cea vesnica si la vesnica desfatare a Raiului. Fiindca aducerea aminte si teama de acestea patru se face întru tine ca un frîu puternic, care nu te lasa sa pacatuiesti. Dupa cum graieste Duhul Sfînt, prin Isus Sirah: „În tot ce faci, aduti aminte de sfîrsitul tau, si nu vei pacatui niciodata” (Sirah 7, 38).[…]
De voiesti sa nu pacatuiesti, frate al meu, pune înaintea ta toate felurile înfricosate de pedeapsa pe care le-a aflat dreptatea lui Dumnezeu ca sa pedepseasca pacatul, adica necurmata lipsire de
Dumnezeu, întunericul cel mai din afara, focul cel nestins, viermele cel neadormit, strafundul cel prea
rece, plînsul cel nemîngîiat, scrîsnirea dintilor si celelalte cazne nenumarate si felurite. Si, mai presus
de toate, ca te vei gasi pururea întovarasit cu însisi acei diavoli, dusmanii tai, pe care îi urasti atît de mult, pentru ca ti-au pricinuit atîtea suferinte. Lucru care este mai cumplit decît celelalte feluri de pedeapsa – potrivit cu Sfîntul Maxim. Caci – în cuvîntul de sfatuire catre Gheorghe, Eparhul Africii – acesta spune urmatoarele:
„Si, ceea ce este mai jalnic între toate si mai greu de spus cu adevarat – lucru pe care nu pot macar sa-l
graiesc, cu atît mai mult sa-l îndur (izbaves te-ne, Hristoase, si scapa-ne de aceasta durere!): despartirea de Dumnezeu si de Sfintele Sale Puteri, si vietuirea laolalta cu diavolul si dracii sai vicleni, care va tine o vesnicie! Si cea mai grea si mai cumplita dintre pedepse este sa stea de-a pururi împreuna cei ce urasc cu cei ce sînt urîti.”
Apoi, tine minte ca toate aceste suferinte vor fi pedeapsa pacatosilor nu pentru o suta de mii de ani, nu pentru o mie de milioane de ani, ci în vecii vecilor, fara nadejdea ca li se va mai pune capat vreodata.
Asadar, asa sa-ti vorbesti în tine însuti: Daca eu nu pot sa rabd durerea pricinuita de un os al meu cînd
iese din locul lui, cum voi rabda, nefericitul de mine, îndepartarea vesnica de Dumnezeu, Care este tot ce e mai launtric în fiinta mea? Daca eu nu pot îndura sa fiu aruncat doar pentru un ceas într-un cuptor, chiar daca mai înainte m-as fi bucurat de toate placerile lumii, cum voi suferi sa ma aflu pe vecie în cuptorul acela al focului nestins? Blestemat sa fii, pacatule, care ma stînjenesti! Nu, nu te voi savîrsi! Si cum, pentru o singura si marunta placere, sa dobîndesc o vesnicie de suferinte si sa plîng nemîngîiat, ca un smintit, precum acel Ionatan: „Doar am gustat putina miere cu vîrful
toiagului pe care îl aveam în mîna, si, iata, trebuie sa mor!” (I Împarati 14, 43).
A cincea pazire: cunoasterea pacatului.
Foloseste, frate, si a cincea pazire, cunoscînd bine ce lucru rau este pacatul, si mai ales cel de moarte. Toti oamenii savîrsesc pacatul fiindca nu stiu cît de mare rau este. De aceea, în multe parti ale dumnezeiestii Scripturi, pacatosii se numesc „nesocotiti” si „nestiutori”. […]
O mare rautate pe care o face pacatul, iubitule, este ca te lipseste de toate platile tuturor
faptelor bune pe care le-ai savîrsit. De pilda: de ai fi dus o viata aspra vreme de saizeci de ani împliniti,
ramînînd despuiat si ars vara de arsita soarelui, iar iarna înghetat de frig, precum Onufrie si Petru de la
Sfîntul Munte; daca ai fi purtat pe grumazul tau un lant de fier, vreme de douazeci de ani, ca Sfîntul Eusebiu; daca ai fi locuit într-un mormînt paisprezece ani, precum Cuviosul Iacov; daca ai fi stat patruzeci de ani deasupra unui stîlp, ca Sfîntul Simeon Stîlpnicul; de ai fi adus la credinta mai multe neamuri decît Apostolii, de ai fi primit mai multe descoperiri decît Proorocii; de ai fi varsat mai mult sînge decît toti mucenicii, dar, dupa acestea, ai fi savîrsit un singur pacat de moarte, din
pricina acestuia pierzi îndata acele fapte bune ale tale de mai înainte si rasplata lor si, murind în pacat, nu te vei folosi cu nimic de pe urma atîtor nevointe.
Asa hotaraste Însusi Dumnezeu pentru dreptul care pacatuieste, ca nu se vor aminti faptele lui cele drepte: „atunci nu se va mai pomeni toata dreptatea lui” (Iezechiel 33, 13). […]
Sfîntul Nicodim Aghioritul, Dulce sfatuire
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments