Călători către Emaus, spre ospăţul Cuvântului2 min read

    Odată ajuns pe Muntele Măslinilor, cerul îţi va apărea mai aproape, de parcă l-ai putea atinge cu mâna, deşi nu te afli cu totul desprins de lume: spre dreapta, se înalţă zidurile scăldate în soare ale Sfintei Cetăţi; către stânga, în zare, drumurile se unesc şi se despart şerpuitoare printre dealuri, până se pierd în depărtare. Unul dintre ele duce către Emaus, satul situat la doar şaizeci de stadii de Ierusalim. Nu-ţi trebuie mult timp ca să-l străbaţi cu pasul – dar, prefăcut în cale interioară, aceasta poate fi o călătorie de o viaţă.

 

Într-adevăr, viaţa pământească a fiecăruia dintre oameni se compune din nenumărate drumuri: unele mai scurte, ca paşii şovăitori de copil către braţele mamei, altele abrupte şi pline de căutări înfrigurate, cum sunt drumurile temerare ale învingătorilor, care ştiu că la capăt îi aşteaptă biruinţa şi încununarea. Desigur, între idealuri şi rezultate, între începutul şi sfârşitul de drum se ivesc obstacole, se produc abateri şi apar deosebiri. Bucuriile împlinirii sunt presărate uneori cu daruri neaşteptate, cu certitudini de viaţă şi vocaţii reînnoite, alteori sunt acoperite de cenuşa speranţelor spulberate şi de norii printre care se  întrevăd alte cărări. Chiar atunci când un drum parcurs pare a fi o rană nevindecată, ceea ce rămâne esenţial, între plecare şi sosire, este experienţa de a fi pe cale.
Călători cu Luca şi Cleopa pe drumul către Emaus, înţelegem că rostul oricărui drum nu este doar parcurgerea distanţei dintre două adrese geografice, ci mai ales scurtarea distanţei dintre noi şi Dumnezeu. Hristos Cel înviat călătoreşte împreună cu ei, convorbeşte cu ei şi le alină teama şi tristeţea, le tâlcuieşte Scripturile şi Se aşază împreună cu ei la Cină. Vizibilitatea şi invizibilitatea prezenţei Lui arată nebănuitele forme de interacţiune dintre libertatea divină şi cea umană. Domnul Cel înviat nu-i umileşte printr-o demonstraţie de forţă pe cei doi ucenici, ci construieşte punţi de cuvinte şi de har în inimile lor: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?“ (Luca 24, 32). Dar ochii lor se deschid deplin numai la Cină, la ospăţul Cuvântului Cel veşnic viu: „Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei“ (Luca 24, 30-31).
Aveau atâta nevoie de iubirea tămăduitoare a Mirelui ceresc şi de răstignirea interioară a cugetelor lor, ca să înţeleagă cu toată fiinţa minunea Învierii Lui…
Există, pentru fiecare pelerin pe acest pământ, un drum al Crucii, o călătorie spre Emaus şi un drum al Damascului. Pe drumul către Emaus, cuvintele ard şi luminează calea către cer.  Toate căile Scripturii se regăsesc la mormântul Domnului din Sfânta Cetate. Şi, pretutindeni în lume, bisericile stau deschise şi aşteaptă călătorii obosiţi şi îngânduraţi să treacă prin ele, în drumurile lor. Cuvintele Domnului ne sunt hrană de lumină şi chemare la ospăţul euharistic, ne dau direcţia cea bună. Oriunde ne-am afla şi pe orice drum am călători, prezenţa lui Hristos cel înviat ne primeneşte rostul de a fi pe cale, spre ospăţul Împărăţiei.
 pr. Nicolae Dascălu
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments