Pacea este, cred, apa odihnei, cum spune Psalmistul. Este darul pe care Domnul îl dăruiește cu prisosință celor ce și-au aflat pacea la Dânsul și Îi împlinesc poruncile.
Domnul nostru Iisus Hristos vorbind sfinților Săi ucenici și Apostoli înainte de sfintele patimi le-a dăruit pacea Sa spunând: “Pace vă las vouă. Pacea mea o dau vouă.” (Ioan 14,27). Așadar pacea uceinicilor Domnului este darul dăruit de Dumnezeu, căci Dumnezeu este numit Dumnezeul păcii în Sfintele Scripturi (II Cor. 13,11). Dumnezeiscul Iacov, fratele Domnului, în Epistola sa sobornicească spune că “Roada dreptății se seamănă întru pace de cei ce lucrează pacea.” (3,18).
Învățăm de aici că Dumnezeul păcii îi răsplătește pe ucenicii Săi dăruindu-le pacea Sa și că roada dreptății, adică lucrarea Evangheliei sau Cuvântul lui Dumnezeu, în pace se seamănă prin cei ce o lucrează, adică prin fiii păcii și pentru fiii păcii cei chemați la mântuire. Picioarele lor sunt frumoase, fiindcă ei binevestesc pacea și binevestesc cele bune.
Pacea, întrucât este dar dumnezeiesc, rămâne în ucenicii Domnului și este lumină: dintr-însa se împărtășesc cei luminați. Pacea, întrucât este lumină, fuge de întuneric, fiindcă nu este cu putință a fi părtășie între lumină și întuneric.
ntunericul este păcatul, iar pacea fuge de păcat. Întru acestea, păcătosul niciodată nu-și poate afla pacea.
Ne întrebăm însă oare toate patimile din noi sunt păcate ce ne țin departe de pacea Domnului dăruită celor luminați prin lumina cunoașterii lui Dumnezeu?
Răspundem ca nu toate patimile din noi, cei luminați, sunt păcate, căci acelea cu care ne-am născut, ale sufletului și ale trupului, au fost sădite de Dumnezeu Însuși în noi și nu trebuie să ne socotim vinovați pentru ele; aceasta, pentru că Dumnezeu pe toate le-a făcut in chip desăvârșit.
Patimile ne-au fost date ca noi să dobândim unul sfârșit cel dorit și drept.
Dacă toate aceste patimi vor lucra după legea lui Dumnezeu și pentru a-și împlini menirea (după rațiunea existenței lor), sârguind spre sfârșitul dorit, ele se vor preface în puteri ale sufletului, nemaiavând nimic pătimaș și necurat, viețuind dimpreună cu pacea.
Pacea nu se va mai depărta de sufletele în care aceste patimi lucrează, de vreme ce, prin purtarea lor, sufletele acestea vor păzi legea dumnezeiască.
Dacă însă patimile despre care vorbeam vor lucra nu prentru dobândirea sfârșitului celui dorit și drept, pentru care ne-au fost date, ci spre plinirea lor, cu necugetare, călcând legea lui Dumnezeu și lucrând cu nebunie și nesocotință, atunci în ele își vor face loc pătimirea și necurăția, iar lucrarea lor se va socoti un păcat.
Cel ce se slujește de ele în acest chip păcătuiește neîndoios în fața lui Dumnezeu.
Dar, afară de patimile cu care ne naștem și care ne-au fost sădite în suflet ca să lucrăm virtutea și să ne desăvârșim, mai există un fel de patimi, cele ale sufletului, pe care nu Dumnezeu le-a pus în noi, ci pe care le moștenim.
Acestea sunt legea păcatului, care apare în noi ca o înclinare spre rău.
Este o înclinare care tinde a ne stăpâni cu totul voința și a o conduce după cum voiește. Caută să ne cârmuiască și să ne subjuge puterile sufletești și trupești spre a le preface în patimi înrobitoare, necurate și diavolești. Când ajunge a stăpâni pe cineva, alungă de la el pacea și acela, înrobit de patimile, se face rob păcatului, pierzându-și pe veci liniștea.
Să ne întrebăm dacă patimile slujesc ca niște robi păcatului. Dacă legea păcatului ne va supune libertatea, adică a voi și a făptui pururea păzind legea lui Dumnezeu și a ne conduce puterile sufletești, adică duhovnicești, spre sfârșitul cel dorit și drept, și de ne va supune libertatea morală și voia noastră liberă, atunci patimile vor sluji păcatului și pace nu va ma fi în noi.
Dacă legea lui Dumnezeu, legea binelui, se va lupta ca s-o supună pe cea a păcatului și să lege și să oprească pornirea spre păcat, să întărească spre biruință libertatea noastră morală, când vom simți că luptăm pentru această libertate, atunci pacea lui Dumnezeu ne va umple inimile.
Patimile născute de legea păcatului se vor birui încet încet și vor fi izgonite, lupta cea mare aproape va înceta, iar pacea va împărăți în noi. Suntem datori doar a veghea și a fi cu luare aminte, fiindcă și legea păcatului veghează în noi, iar diavolul încinge patimile ca o văpaie nestinsă.
Să înțelegeți de aici că trebuie să fiți cuminți și înțelepte, să luptați cu legea păcatului și că nu trebuie să vă tulbure patimile voastre care se răzvrătesc.
Nu patimile alungă pacea, ci chipul pe care îl primesc de la înfrângere sau de la luptă.
Dacă biruiești în luptă, răzvrătirea patimilor se face prilej de mare bucurie și pace, dar dacă ești biruit, și să nu fie așa, atunci se nasc întristarea și tulburarea. Dacă însă după o luptă cumplită îl va cuprinde pe luptător o slăbiciune omenească și o vreme în el va stăpâni legea păcatului, întorcându-se în luptă și stăruind în ea, va birui și pacea se va întoarce la dânsul.
Vă binecuvântez și rămân rugător la Domnul.
Părintele vostru după duh Nectarie de Pentapolis
