Mila Păcii5 min read

Sosirea momentului pentru aducerea Sfintei Jertfe este semnalată de diacon printr-o frază rostită solemn:
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte: Sfânta Jertfă cu pace a o aduce!”
Această formulă are menirea să concentreze creştinii cu toată fiinţa asupra momentului celui mai sublim:
 „Să stăm frumos şi plini de cuviinţă, precum se cuvine oamenilor să stea înaintea lui Dumnezeu, cu teamă şi cu cutremur, adică stăpâniţi de o emoţie sfântă”.
 Poporul răspunde: „Mila Păcii, jertfa laudei”.
După Nicolae Cabasila, „noi dăruim numai mila Celui care a zis: „Milă voiesc iar nu Jertfă”. Preotul subliniază deja caracterul său treimic, dând binecuvântarea: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”( 2 Cor. 13.13).
 Astfel scurtul dialog dintre preot şi credincioşi rezumă puternic întregul sens al Sfintei Euharistii, adică lucrarea de mulţumire adusă de credincioşi Sfintei Treimi.
Cuvintele: „Sus să avem inimile, confirmă că Liturghia se săvârşeşte în cer nu pe pământ.
 Despre cer Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Eu contemplu pe Stăpânul Cerului, eu însumi devin cer.
Chemarea „sus să avem inimile” este o avertizare ultimă şi solemnă.
Să ne temem ca nu cumva să rămânem pe pământ, ne avertizează acelaşi Sfânt Părinte; noi putem, suntem liberi să rămânem jos în vale, să nu auzim, să nu vedem, să nu primim această înălţare cu adevărat grea.
Dar cel care rămâne pe pământ nu are loc în această Euharistie Cerească şi atunci însăşi prezenţa la ea devine ca o osândire a noastră.
 Când corul, iar prin el fiecare dintre noi răspunde:
 „Avem către Domnul„, noi am îndreptat inimile noastre sus, către Domnul, unde se săvârşeşte judecata asupra noastră.
 Dar acela care fie căzut, fie păcătos, n-a îndreptat inima sa către cer, care n-a măsurat niciodată cerul cu pământul, acela nu-şi poate îndrepta inima sus numai în acest moment.
 Auzind această ultimă chemare, ne vom întreba:
Este inima noastră îndreptată către Domnul, este în cer, este în Dumnezeu?
După cum nu este cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu şi a nu-I mulţumi, tot aşa nu e posibil să-I mulţumeşti lui Dumnezeu fără a-L cunoaşte.
Dacă întreaga viaţă a Bisericii este o mulţumire continuă, de binecuvântare , de laudă, dacă mulţumirea aceasta se înalţă şi din bucurie şi din tristeţe, din adâncul fericirii şi al nefericirii, din viaţă şi din moarte, aceasta e pentru că Biserica este întâlnire cu Dumnezeu care s-a înfăptuit în Hristos.
Mântuirea este împlinită; după întunericul păcatului, al căderii şi al morţii, omul aduce din nou mulţumire curată, fără de păcat, liberă şi desăvârşită.
Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea.
 El se află pe locul înalt, înaintea prestolului lui Dumnezeu, stă în cer chiar în faţa lui Dumnezeu şi în mod liber în plinătatea iubirii şi a vederii uneşte în sine întreaga lume, întreaga făptură şi aduce mulţumiri.
Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care la-I trimis” (Ioan 17,3).
 În aceste cuvinte e cuprins întreg creştinismul: Omul e creat pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi-n cunoaşterea Lui este viaţa adevărată, viaţa veşnică.
 Cunoaşterea pur raţională a pierdut accesul la esenţa Celui pe care tinde să-L cunoască şi de aceea a încetat să fie întâlnire, comuniune, unitate.
Rupt de Dumnezeu prin alegerea nebunească a vieţii în afara lui Dumnezeu, a unei vieţi egoiste în sine şi pentru sine, Adam a început să creadă cu aceea credinţă de care se spune că şi „dracii cred şi se cutremură”.
El însă a încetat să cunoască „pe Dumnezeu”, şi viaţa lui a încetat să fie o întâlnire cu Dumnezeu, să comunice cu El.
Şi totuşi după această întâlnire cu Dumnezeu cel Care este Viaţa vieţii, însetează sufletul şi nu poate fi altfel, căci această însetare există în adâncul ei ultim: „Însetat este sufletul meu, de Dumnezeu cel Viu”, spune psalmistul (3.2).
 În sfârşit, mulţumirea fiind împlinirea libertăţii a acelei adevărate libertăţi, despre care Hristos a spus: „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In.8.32).
 Creştinii ar trebui să cunoască mai bine decât alţii, că de fapt în „lumea aceasta”, înrobită păcatului şi morţii nimeni n-a fost în stare să definească esenţa libertăţii devenită idol.
Noi cunoaştem despre libertate, dar nu cunoaştem libertatea.
Pentru cel din închisoare, libertatea începe dincolo de pereţii celulei. Pentru cel ce trăieşte în libertate, ea constă în a depăşi o oarecare lipsă de libertate şi aşa la infinit…Totuşi oricâte „straturi de nelibertate” am înlătura, îndepărtând unul aflăm inevitabil sub el altul, în acest fel „lumea aceasta” cu logica ei şi cu categoriile ei nu este în stare să definească libertatea în esenţa ei.
 Aceasta e pentru că libertatea nu este ceva care există şi poate fi definită prin sine însăşi.
Dumnezeu ne-a creat pe noi nu pentru o „libertate” abstractă, ci pentru Sine, ca noi cei aduşi din nonexistenţă să fim părtaşi la viaţă din belşug, care este numai de la El, prin El şi întru El.
Cel născut din Dumnezeu acela Îi mulţumeşte, iar cel care mulţumeşte este liber. Libertatea aceasta ne-o dăruieşte nouă Biserica de fiecare dată în Sfânta Liturghie.
 

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments