Duhul curatiei, al rabdarii si al dragostei”3 min read

Duhul curatiei nu trebuie luat ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. „Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain?” ziceau evreii in robia babilonica, pe care talcuindu-o Parintii, ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si pune Sfantul Efrem curatia in fruntea tuturor celorlalte virtuti, ca una ce sta la inceputul vietii virtuoase.
 Duhul gandului smerit este prima samanta rasarita pe ogorul curatiei.

 Este o asezare in starea fireasca a existentei noastre pamantesti in fata lui Dumnezeu. Pe de o parte, fapturi slabe si neputincioase, „ca iarba si ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica inaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de alta parte, pe toate – si insasi existenta noastra – avandu-le primite in dar de la Dumnezeu. „Ce ai, sa nu fi primit?” ne intreaba Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a incheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfintii Parintii ziceau ca smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii si chiar decat cele necuvantatoare, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

 
 Duhul rabdarii este a doua samanta care creste pe ogorul curatiei. Caci daca omul se smereste si-si recunoaste pacatele, isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu. Si nu numai de pedepse pamantesti, ci si de muncile vesnice, ca o sluga lenesa care nesocoteste poruncile Domnului sau si rabda cu bucurie toate necazurile, suferintele si incercarile, fiind incredintat de cuvantul Domnului ca „in lume necazuri veti avea” (Ioan 16, 33) si ca „cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); si numai „cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui” (Matei 24,13).
 
 Sfintii Parinti, indemnandu-ne cu cuvantul apostolesc ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gatit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dansul”, ne imbarbateaza cu fagaduinta ca „putina este osteneala si vesnica odihna” (Cuv. Moise). Rabdarea curata, preface si innoieste sufletul, precum zice un parinte din Pateric: „ceara de nu se va infierbanta in foc ca sa se inmoaie, nu se va putea intipari pecetea ce se pune pe ea, tot asa si omul. De nu va fi muiat de fierbinteala focului scirbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferintelor si a ispitelor, nu se poate intipari intr-insul pecetea Sfantului Duh”.
 
Duhul dragostei este desavarsirea si incununarea tuturor celorlalte. Cine s-a impodobit cu curatia, cu smerenia si cu rabdarea, acela este iubitor de Dumnezeu si de aproapele; a ajuns la dragostea este plinatatea tuturor virtutilor, care nu cade niciodata, care este izvor a tot binele. Caci in cine salasluieste dragostea, insusi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfantul Efrem o asaza in urma celorlalte, precum si Sfantul Ioan Scararul, pe cea din urma treapta a scarii raiului, ca una care este mai mare decat toate virtutile, carele cuprinde pe toate si va dura si in veacul ce va sa vie.
 
 Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, apoi cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu. Totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.
 
 Astfel, omul stapan pe limba, smerit, rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc. Daca privim rugaciunea Sfantului Efrem Sirul cu lumina invataturii duhovnicesti a Sfantului Maxim Marturisitorul, vom gasi un temei psihologic sufletesc si mai adanc al ei.
 
 Pacatul imbolnaveste pofta si iutimea, cele doua puteri sufletesti ale omului, scotandu-le din ascultarea fata de minte si punandu-le in slujba simturilor. Pofta, din dor aprins catre Dumnezeu, devine pofta de trup, de lucruri si de slava desarta; iar iutimea, din tonic intaritor al poftei, devine manie, furie impotriva aproapelui.
 
 Cele patru patimi din rugaciunea Sfantului Efrem arata tocmai aceasta imbolnavire a poftei si iutimii si cadere a lor in slujba simturilor. Grija de multe este semnul impatimirii de lucruri, iubirea de stapanire arata boala mandriei, grairea in desert este semnul necuratiei, iar trandavia, nepasarea, este propteaua care le sprijina pe celelalte. Insanatosirea sta in procesul invers; adica scoaterea maniei si poftei din simtire si punerea lor in slujba mintii. Curatia vindeca pofta de trup, smerenia scapa de mandrie, rabdarea izgoneste iubirea de avutii, iar dragostea intoarce iutimea la starea ei fireasca.
 
 Inca o data intelegem cat de adanca si de temeinica este invatatura duhovniceasca a Sfantului Efrem, aratata prin alegerea celor doua siruri de „duhuri” din rugaciunea sa. Ele ne pun in fata doua icoane; aceea a omului stricat de patimi si a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam noi si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape si starea duhovniceasca spre care tindem, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments