“Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”4 min de citit

Înnoirea şi renaşterea omului sunt ţelul de căpătâi ale Evangheliei lui Hristos. Sfântul Petru, de pildă, vorbi despre naşterea din nou „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi care rămâne în veac“. Iar Sfântul Pavel adevereşte că omul du­hovnicesc, omul care s-a născut din nou, nu poate fi judecat de nimeni şi de nimic din lumea aceasta; însă, fiind duhov­nicesc, el are puterea să judece toate lucrurile. Într-adevăr, duhul omului care a fost renăscut în Hristos poate „măsura” întreg pământul într-o singură mişcare.

Domnul ne cere să împlinim lucruri care pentru mintea noastră omenească pot părea lipsite de noimă. De pildă, El ne porunceşte să ne urâm pe noi înşine şi însăşi viaţa noastră, dacă vrem să fim ucenicii Lui. Ţelul acestor porunci aspre este însă unul ceresc şi mântuitor, căci sunt menite să ne călăuzească la renaşterea întru viaţa cea veşnică.

Când fiinţa noastră se pătrunde de veşnicie, întrezărim primele semne ale acestei naşteri din nou.
În primul rând, ne împăcăm cu Dumnezeu şi nu ne mai temem de El, ci îl iubim ca pe un Tată, ca pe Binefăcătorul şi Mântuitorul nostru. Sfântul Antonie cel Mare a fost întrebat odată de un alt nevoitor al pustiei: „Cum de s-a mărit numele tău între oameni mai mult decât al meu, deşi eu mă ostenesc mai mult decât tine?” La care Sfântul a răspuns: „Pentru că îl iubesc pe Dumnezeu mai mult.”

În al doilea rând, ne împăcăm cu semenii noştri, trăind in pace şi înţelegere cu tot omul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Iertaţi unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.“‘ Dobândind noi înşine iertare, putem ierta cu uşurinţă şi celorlalţi. Nu-l mai vedem pe aproapele nostru ca pe o ameninţare, ci precum îl vede Dumnezeu, ca pe una din frunzele unui copac uriaş, membrul unei mari familii. Fiecare semen al nostru este un dar al lui Dumnezeu pentru noi, de aceea se cuvine să-I mulţumim Domnului pentru fraţii noştri şi pentru darurile pe care le-a revărsat asupra lor.

În al treilea rând, ne împăcăm cu viaţa noastră. Nu ne mai tulburăm şi nu ne mai facem griji pentru ce se va întâmpla cu noi, fiindcă ne încredinţăm pe noi înşine cu nadejde proniei lui Dumnezeu. Hristos ne-a făgăduit că nici un fir de păr din capul nostru nu va cădea fără ştirea Lui. El ne poartă de grijă mai mult decât păsărilor cerului, care nu duc lipsă de nimic, căci Tatăl Ceresc le hrăneşte şi le ocroteşte. În acest chip ne păstrăm pacea, oricâte greutăţi ne-ar aduce viitorul, pentru că ne punem toată nădejdea în Dumnezeu, Care neîncetat veghează asupra noastră în marea Sa iubire de oameni.

În al patrulea rând, ne împăcăm cu noi înşine. Fiind pe deplin împăcaţi cu Dumnezeu şi ştiind că veşnicia a început să ne ocârmuiască viaţa, ne împăcăm acum cu însăşi fiinţa noastră. Firea nu ne mai este dezbinată în chip tragic, diferitele puteri ale sufletului încetează să ne mai tragă în direcţii opuse. Trupul, mintea şi inima, toate mădularele şi simţurile noastre lucrează în desăvârşită armonie, căci Dum­nezeu ne-a dat puterea să trecem zidul firii noastre căzute şi să nu mai vieţuim nouă înşine, ci lui Hristos Care sălăş­luieşte în noi. Astfel ne împăcăm cu noi înşine, pentru că El ne-a tămăduit şi ne-a readus la comuniunea cu El.

Nenumărate şi negrăite sunt manifestările vieţii veşnice, atunci când ea începe să se reverse din belşug în inima noastră! Totuşi, chiar şi cele mai înalte daruri duhovniceşti şi cea mai adâncă pace nu sunt decât chezăşia vieţii dumnezeieşti, de care ne vom împărtăşi pe deplin în veacul viitor.

Primind pregustarea celor ce vor să fie, petrecem în nă­dejdea vie şi în aşteptarea unor lucruri încă şi mai mari. O astfel de nădejde ne ajută nu doar să vieţuim în chip înţelept aici pe pământ, dând întâietate celor netrecătoare faţă de cele vremelnice, ci ea însăşi poartă mărturie vieţii veşnice care deja s-a sălăşluit întru noi”.

Arhimandrit Zaharia Zaharou,
.

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments