Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.
Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce… Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!
Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).
Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:
“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,
Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.
Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.
Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie.Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.
Raul si mai mare survine atunci cand se ajunge sa se si propovaduiasca aceasta “smerenie” gresita sau chiar vicleana, nesincera, fatarnica. Cum putem “detecta” aceasta falsa smerenie? Simplu! Prin prisma acestei “smerenii”, se face de fapt o judecata cat se poate de osanditoare si de nemilostiva – oamenii sunt impartiti, de regula, macar la nivel inconstient, in foarte rai si foarte buni, chiar ireal de buni. Unii sunt ingeri din cer iar altii sunt draci pe pamant. Falsa smerenie ascunde bine in sine, de fapt, frustrari, complexe, invidie si alte boli de acest fel, mai putin vizibile, astfel incat, in final, victima acestei boli sufletesti imparte oamenii in doua categorii – cei pe care ii uraste si cei pe care ii linguseste.
O alta caracteristica a acestei false smerenii ar fi aceea ca tolereaza pana la incurajare raul. De fapt, stramba intelegere a pildei vamesului inverseaza intelesurile duhovnicesti – ajungand astfel sa osandesti oamenii si sa tolerezi raul.
Si ajungi sa nu judeci… tocmai ceea ce ar trebui sa judeci (faptele, ideile) ca sa lucrezi in sensul exercitarii discernamantului firesc al crestinului care este si dator si are si nevoie vitala sa desparta binele de rau in viata, ci judeci… tocmai oamenii. Ceea ce, iarasi, n-ar fi o tragedie, daca ar fi un pacat asumat. Toti il facem zi de zi, dar macar sa-l recunoastem spasit. Dar se intampla ca si aici sa judecam tot preferential, oarecum. Nu-i judecam pe toti. Ci ii judecam mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare pentru persoana noastra. Pe cei pe care ii invidiem sau care, prin pilda lor, ne arata, ca intr-o oglinda, unde ne aflam de fapt. Atunci, cea mai comoda respingere a mustrarii noastre este osandirea celuilalt de pe pozitiile inchipuite ale “vamesului”. Celalalt devine fariseul, mandrul, trufasul. Infernul sunt ceilalti, cei mandri si lipsiti de iubire sunt ceilalti…
Se pune intrebarea, cum de ajunge totusi cineva sa se socoata indreptatit sa osandeasca atat de aspru, pana la a savarsi ucidere de suflete (primind ganduri de ura si invidie nu facem altceva decat sa devenim urmasii lui Cain)? Nu se poate altfel decat numai printr-un proces de indreptatire. Numai socotindu-l pe celalalt atat de rau si pe noi atat de buni, pe el injosindu-l “cu temei si cu dreptate” in sinele nostru atat de mult, incat ne socotim indreptatiti sa il uram, sa il dispretuim, sa il osandim. DAR FARA SA RECUNOASTEM ASTA! Si cum inca? Numai socotindu-ne pe noi insine victime – fara a fi cazul. Infricosator nu este ca vedem raul din celalalt – ceea ce ar fi firesc, daca raul este real -, ci ca il inventam, pentru a ne satisface ura pe care o avem fata de el.
Smerenia – ca tema – este confiscata astazi de multi care vor sa astupe gura celor marturisesc adevarul. Astazi problema care arde, mai ales in Biserica, nu mai este faptul ca exista farisei si vamesi, ci ca exista o falsificare a smereniei si a pildei vamesului si fariseului. Exista, asadar, cei care vor sa marturiseasca Adevarul, si cei care vor sa Il eludeze. Ultimii ii acuza pe primii ca sunt farisei. De pilda, ecumenistii ii acuza pe cei care nu primesc compromisurile de credinta drept farisei si anti-ecumenisti. Sigur, desfranata poate acuza pe cea care e fidela sotului ca este o incuiata, habotnica si limitata la cap, si ca libertatea este echivalenta cu libertinajul. Asa stau lucrurile si cu aceste perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitatii la libertinaj spiritual, la desfranare fata de Mirele cel Ceresc, Adevarul. A fi asa inseamna a fi anti-credinta si anti-Biserica.Cei care resping ecumenismul, o fac insa pentru ca acesta este neintemeiat, pentru ca nu este adevarat.
Slugarnicia, lasitatea si lingusirea sunt propovaduite astazi cu numele smereniei si al iubirii pentru ca sunt nu doar comode, ci si profitabile. Satisfac patimi, pentru unii aduc pozitii inalte sau macar un confort caldut, dau prestigiu, securizeaza psihologic si mai dau si sentimentul fals al unei lucrari in slujba Bisericii, a “unitatii” ei. Si ii ajuta pe marii manipulatori sa stapaneasca nestingheriti, cu armate de slugi la dispozitie. Falsul vames nu il judeca, de pilda, pe… homosexual, sa spunem, pentru ca este mult sub el. Il disreptuieste si pe acesta, insa nu il considera o amenintare. Dimpotriva, daca joaca teatrul tolerantei fata de homosexualitate, va fi premiat de “societatea civila”, va fi laudat si dat ca exemplu de civilitate si de europenitate. Il judeca insa, cu disperare, pe cel care, curajos, ia atitudine si incearca sa limiteze, cum este crestinesc si de bun simt, amploarea raului ce se raspandeste in lume. Si asta pentru ca exemplul sau cuvantul lui il mustra, il arde.
Pilda celor care marturisesc adevarul este amenintatoare pentru falsul vames. Se vede pus in situatia sa renunte la teatrul sau, sa renunte la premiile si coronitele lumii. Sa accepte glasul Adevarului, ceea ce este prea mult pentru el, care este prea smerit ca sa mai accepte Adevarul si sa se faca si urmator al Lui.
Cat priveste iubirea… iubire avem la fel de putina, poate, si unii si altii… Iubirea e un cuvant mult prea lesne uzat si abuzat, pentru a “pune” in el tot ceea ce ne indreptateste. Iubirea duhovniceasca este grea, ea presupune multa, enorm de multa durere si asumare in inima a oricarui alt semen, se atinge cu multa nevointa, dar purtata numai inlauntrul Adevarului si al Sfintei Traditii a Bisericii.
La fel stau lucrurile si cu smerenia… Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai putin smerit, spun Sfintii Parinti! Cine se crede pe sine ferit de inselare este cel mai mare inselat, cine se crede mare iubitor al “departelui” abstract si impersonal, poate fi adesea tocmai cel care iubeste cel mai putin “aproapele” concret si real. Dar de ce oare un Sfant ca Paisie Aghioritul remarca plin de durere ca n-a gasit niciun fel de iubire vreodata, ci numai gaunosenie si vorbe goale la toti filo-unionistii care se intrec in vorbe mari despre Iubire…
Uneori ma gandesc ca ne-ar sta mai bine sa fim mai putin pretentiosi si sa o luam catinel, de jos… Pana la marea smerenie si marea iubire, care sa-i atinga si pe vrajmasi, pana la ne-judecarea aceea absoluta si imposibila si pana la alte astfel de vise inalte si extreme, cred ca, daca am fi putin, macar putin mai atenti la masura la care suntem noi cu adevarat, am incepe cu ceea ce este mai firesc. Iar primul pas catre smerenie ar fi sinceritatea de a recunoaste ca si in noi, in fiecare dintre noi zace un fariseu launtric, mai mare sau mai mic, mai galagios sau mai ascuns. Si primul pas catre iubire ar fi sa ne gandim ca si fratele acela pe care-l dispretuim, pe care-l vedem ca fariseu mandru si rau este si el un suflet care are ispitele si incercarile lui, ca este… totusi fratele nostru si ca, poate, pe undeva, are si el ceva bun sau de la care am putea avea de invatat. In orice caz, sa-i dorim mantuirea macar atat cat ne-o dorim si noua! Si atunci poate ca vom invata si vom rosti impreuna rugaciunea… fariseului care se stie pe sine fariseu si totusi ravneste la smerenia vamesului:
“Iarta-ma, Doamne, ca netrebnic sunt, cel putin cat acest frate al meu… Iarta-l si pe el si pe mine, indrepteaza-ne pe amandoi si primeste-ne pe amandoi in mila Ta!”
IPS Averchie
CategoriiDuminica Vamesului si a Fariseului
