În mod obisnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înteles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Si totusi, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, asa cum nu se întâmplă de fapt în învătătura sfintilor părinti!
Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, modă, obiceiuri lumesti. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaste pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”.
În ce constă această lume, o va spune si ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate si concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii” (1 Ioan 2, 16).
El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viata si ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipeste; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viata lumii, cât si într-un banal ziar de stiri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani. Poate că acesta este si cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimasă în desertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este si acesta: “Dumnezei sunteti, si toti fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niste oameni muriti…”
De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vietii prin lăsarea păcatelor si a preocupărilor desarte si prin întoarcerea spre Dumnezeu. Asa se spune în frumoasele cântări bisericesti de post: “Ziua postului părăsire de păcate să-ti fie, suflete, si către Dumnezeu plecare si apropiere”. Postul este prin excelentă timp de rugăciune, de căintă si mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare si mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut.
Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară: “Mai întâi dragostea si depărtarea mintii de la lucrările si faptele necuviincioase; apoi însusi postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim si cu limba si cu ochii si, ca să spunem pe scurt, să ne oprim si să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.
Părintii nu au încetat să atragă atentia, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înteles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurătindu-te, în desert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu si demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”; sau: “Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”.
Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnată prin post, ci neînfrînarea, necumpătarea, proasta ei folosintă. Aceleasi cântări de post vorbesc de “întunericul satiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul satiului” poate la fel de bine să vină si din mâncarea de fasole…
Postul ortodox nu este asadar un exercitiu alimentar, o dietă “purificatoare”, asa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în crestinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta vietuirea imediată si instinctuală si de a orienta lumea după sensul ei înalt si singurul adevărat: acela de creatie a lui Dumnezeu.
Pr. Ioan-Florin Florescu
CategoriiFără categorie