„Slava iubirii Tale de oameni, Doamne”
Fiii mei binecuvantati,
Dumnezeul nostru este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el (I Ioan 4, 16).
Crestinul care nu are iubirea lui Dumnezeu in inima lui nu are in sufletul lui viata in Hristos. Aceasta mare lucrare a lui Dumnezeu, de a Se pogori, de a lua trup omenesc si de a Se face om, ca sa locuiasca intre noi, sa Se apropie de noi, nu este nimic altceva decat expresia iubirii divine fata de oameni. Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne ocroteste si se ingrijeste de toate ale noastre, iar noi, oamenii, pacatuim si-L intristam pe Creator.
De multe ori, ne aratam necredinciosi, dar iubirea Lui de oameni este nemarginita si ne iarta toate. Toti, si cel dintai eu, am intristat inima lui Dumnezeu, care se numeste iubire fata de om. De aceea, va trebui sa luam aminte in continuare la viata noastra, sa nu-I daruim din nou amareala pacatului.
Parabola Fiului risipitor din Evanghelie este expresia exacta a iubirii de parinte a lui Dumnezeu fata de omul pacatos. Acolo vedem ca fiul risipitor, ce preinchipuie pe orice om de pe pamant, a cerut de la Tatal sau partea ce i se cuvenea din mostenirea parinteasca. Bineinteles ca a cerut fara minte si fara intelepciune partea lui, rupandu-se de casa parinteasca, de iubirea si de grija Tatalui. Si, crezand ca este capabil sa se ingrijeasca singur de viata lui, a plecat, dar a platit foarte scump nemintosenia lui. Asa cum ne relateaza Sfanta Evanghelie, fiul risipitor a cheltuit intreaga avere, ducand o viata pacatoasa.
Pacatul naste insa moartea – plata pacatului este moartea (Romani 6, 23). El aduce moartea sufleteasca, dar de multe ori se face cauza si a mortii trupesti. Fiul risipitor, dupa ce a risipit tot ce avea, a ajuns sa pasca porcii si sa traiasca impreuna cu dobitoacele. La fel si crestinul, cand primeste prin Sfantul Botez drept mostenire harul lui Dumnezeu si se desparte dupa aceea de El, rupand orice legatura cu Dumnezeu Tatal, ajunge vas al diavolului, al pacatului, „faptura risipitoare“, indepartata de Dumnezeu si cazuta continuu din pacat in pacat.
Parabola ne spune din nou ca, la un moment dat, fiul si-a revenit in sine, a inteles gresala lui. Cand savarsea pacatul, se pare ca era in afara lui, in afara ratiunii, a cuminteniei si a cumpatarii. Hristos ne spune ca acesta si-a venit in sine si s-a gandit:
Cati argati ai tatalui meu se satura de paine si eu sufar aici de foame? (Luca 15, 17).
„Eu pier aici printre straini si ar fi bine sa ma intorc, sa-i cer tatalui meu, nu sa ma socoteasca fiul lui, pentru ca nu sunt vrednic, ci sa ma faca precum pe unul dintre argatii lui, ca pe unul dintre slujitori. Acestia o duc atat de bine acolo, incat sa fiu ca ei, imi este destul. Nu am indrazneala sa-i cer din nou infierea, pentru ca am pierdut-o, am cheltuit toata averea tatalui meu, si-mi ajunge sa fiu doar argatul lui.”
Acestea si multe altele cugeta el, si s-a hotarat sa plece. Inainte de a ajunge, insa, tatal sau iesise din casa si-l astepta cu bratele lui iubitoare deschise. Cat de mult este pregatit Dumnezeu sa-l primeasca pe pacatos! Fiul cel risipitor a luat drumul intoarcerii, al mantuirii, drumul cel neted si a ajuns la casa parinteasca. Tatal sau pe loc l-a primit, l-a imbratisat, l-a sarutat, a plans pe umarul lui si el a inceput sa-i spuna:
Am pacatuit, parinte, la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, fa-ma ca pe unul dintre argatii tai (Luca 15, 19).
Si ce i-a raspuns tatal? Uita toate pe care le-ai facut! Imi este de ajuns intoarcerea ta, faptul ca te-ai intors acasa. Mort ai fost si ai inviat, pierdut erai si te-ai aflat. Toate celelalte uita-le – pacatele, greselile, pierderea averii!
Imediat a poruncit sa fie spalat si imbracat cu vesmantul stralucitor al infierii, apoi i-a dat inel in mana. Toate s-au schimbat si in timp ce acolo era intinat, ingrijitor de porci, prin intoarcerea lui, a devenit intr-o clipa fiul imparatului impodobit cu stralucire. Nu se astepta la acest lucru, la atata iubire si schimbare din partea tatalui. Ce cugetare zadarnica si ce inselaciune a trait stand departe de el!
La sfarsit, a poruncit sa se junghie vitelul cel gras si sa inceapa marele ospat pentru intoarcerea fiului ratacit. Si petrecerea a inceput, si toate straluceau in palatul tatalui si el insusi isi iesise din sine inaintea minunii mantuirii lui. Tatal se luminase o data cu intoarcerea fiului si era plin de fericire si desfatare.
Aceasta este imaginea cea mai saraca a iubirii pe care o are in realitate Dumnezeu fata de omul pacatos. Parintele ceresc este mereu pregatit in momentul in care omul se intoarce si cere iertare, revenind la viata cea inteleapta, sa ierte si sa stearga totul. Este suficient doar ca omul sa-si vina in sine, adica sa-si inteleaga greselile, sa-si smereasca cugetul, sa recunoasca ca a pacatuit, sa ceara iertare si Dumnezeu ii va spune:
„Uita-le pe toate, fiule, este de ajuns ca te-ai intors. Pe toate ti le iert pentru ca te-ai intors la Mine”.
Celalalt, vrajmasul omului, diavolul, cu marea lui viclenie, cu dibacia si cu tehnica lui ii sopteste pacatosului la ureche si-i spune:
„Dumnezeu nu te iarta, pentru ca esti tare pacatos, ai facut crime si acum te asteapta pedeapsa cea mare si iadul. Nu te apropia deloc de El, ca nu esti vrednic sa-ti ridici ochii, sa te rogi si sa ceri iertare. Dumnezeu este manios pe tine, si atatea altele”.
Pacatosul nu trebuie sa creada in toate acestea. Un tata sau o mama, cand fiul lor se intoarce de la o viata pacatoasa, desfranata, chiar daca mai inainte i-a injurat, i-a batut, i-a imbrancit, i-a batjocorit, pe loc il vor imbratisa, ii vor da iertarea si nu se vor mai gandi la nimic rau. Este suficient ca fiul lor s-a intors acasa schimbat.
Daca o mama cu o iubire omeneasca, incomparabila cu iubirea lui Dumnezeu, ofera atata iertare si mila fiului ei ratacit, cu atat mai mult Dumnezeu, Cel nemarginit in iubire si milostivire, va darui iertarea si mila Lui. Nu trebuie sa dam ascultare soaptelor diavolului apostat, pentru ca acesta nu stie ce e smerenia si, de aceea, sta departe de Dumnezeu. In momentul in care smerenia apare in gandul omului, imediat incepe si intoarcerea lui.
Deci egoismul si mandria sunt acele rele care ne indeparteaza de Dumnezeu.
Daca purtam imaginea fiului risipitor in gandul si in inima noastra, ne vom pocai si ne vom intoarce continuu, imbogatindu-ne sufletul cu iubirea divina. Atunci vom simti ca Dumnezeu este Parintele nostru iubitor cu o iubire fara limite. Aflati in iubire, este cu neputinta sa fim tulburati, oricat ne-ar sopti vrajmasul ca Dumnezeu nu ne iarta ca am facut crime in viata. Cand vedem in oglinda fiului risipitor persoana Parintelui nostru ceresc, toate gandurile diavolului se vor risipi.
Doi calugari fusesera candva atrasi de diavoli, parasisera pustiul si devenisera mireni. Dumnezeu a cautat spre ei, si-a amintit de osteneala nevointelor si de daruirea lor si i-a luminat sa se intoarca. Au revenit la schit si s-au spovedit de pacatele lor, iar duhovnicii le-au dat canon ca timp de un an fiecare sa traiasca inchis, adica sa nu vada fata de om, ci doar sa se roage si sa primeasca putina mancare. Prin acest canon de un an erau iertati de gresala lor si primeau Sfanta Impartasanie. Dupa un an i-au scos din viata singuratica a pocaintei. Unul aparea stralucitor, cu fata foarte uscata, dar multumit, pe cand celalalt era foarte abatut. Hrana fusese aceeasi, pacatele la fel, dar infatisarea lor era diferita. Si l-au intrebat pe primul:
– Tu, parinte, la ce te gandeai, inchis acolo in chilia ta?
– Ma gandeam ca L-am intristat pe Dumnezeu si mi-am osandit sufletul, cugetam la ce ma asteapta, ca voi trai vesnic impreuna cu demonii. Si aflandu-ma cu mintea in iad, mi-am pierdut puterea, m-am amarat foarte tare si de atatea lacrimi m-am uscat.
L-au intrebat dupa aceea pe celalalt:
– Tu, parinte, cum ti-ai trait pocainta?
– Eu ma gandeam la iubirea lui Dumnezeu si la faptul ca demonul m-a tras spre el, dar mana divina m-a apucat si m-a adus inapoi la viata curata de calugar pe care am trait-o. Mi-am amintit de prima mea viata, cum am ajuns, apoi ca Dumnezeu, rastignindu-Se, m-a adus aici prin Preacuratul Lui Sange si m-a invrednicit sa primesc Sfanta Impartasanie dupa un an. Si, astfel, am devenit liber sa traiesc impreuna cu parintii, ca mai inainte, si m-am bucurat. Bucuria aceasta m-a facut sa nu simt aceasta uscaciune si aceasta tristete.
Atunci parintii au tras concluzia ca amandoi implinisera pocainta intr-un mod fericit. Unul cu iadul si celalalt cu iubirea fata de Dumnezeu s-au pocait drept si s-au intors la viata monahala fericiti.
Din aceasta povestire vedem ca atunci cand ne pocaim si plangem, gandindu-ne la pacatele noastre si la iad, la chinurile de jos, la despartirea vesnica de Dumnezeu, de ingeri si de lumina, toate acestea ne vindeca si ne ajuta sa dobandim comuniunea cu Dumnezeu, Care ne trimite iubirea Lui.
De asemenea, cand omul se gandeste la iubirea asa de mare a lui Dumnezeu Tatal, care-l face sa se intoarca fara sa se scarbeasca de intinarea, de pacatele, de blasfemiile si crimele lui, si-l mantuieste, si-l duce la viata curata a pocaintei, cum sa nu planga din iubire fata de Dumnezeu si cum sa nu se bucure? Si aceasta purtare este la fel de binecuvantata ca si cealalta. Omul, prin recunoasterea pacatului, pe de o parte, dar si a iubirii parintesti a lui Dumnezeu, pe de alta parte, se mantuieste si se intoarce la calea care are ca punct final poarta de aur a Imparatiei Cerurilor.
Cat trebuie sa ne gandim la faptul ca Hristos ne-a daruit vitelul cel gras care este Trupul si Sangele Sau, ca sa traim langa El si uniti cu El. Daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junincii amintite in Vechiul Testament curata pe cei „impartasiti”, cu atat mai mult Sangele lui Hristos ne spala de tot pacatul.
Caci daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junicii, stropind pe cei spurcati ii sfinteste spre curatia trupului, cu cat mai mult sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curata sufletul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu? (Evrei 9, 13-14).
Deci, daca sangele animalelor jertfite era destinat sa ierte pacatele oamenilor, cu atat mai mult sangele lui Hristos Rastignit, sangele Mielului lui Dumnezeu curateste, sfinteste si mantuieste pe omul pacatos. Primind Sfintele Taine devenim dumnezei „dupa har”, dumnezei sunteti toti si fiii Dumnezeului Celui Preainalt (Psalmul 81, 6).
Dobandim acest statut de fii ai lui Dumnezeu, dupa har si prin participare. Important este cum ne gandim sa ne apropiem de Sfanta Impartasanie. Cinstitul Trup si Sange al Domnului Hristos este Sfant, iar eu sunt un om pacatos, un nemernic, un criminal care, daca ma apropii, s-o fac in pocainta, spovedit si cu dezlegarea duhovnicului, caci, impartasindu-ma primesc viata cea vesnica. Prin Sfanta Cuminecatura devin partas al Imparatiei,mostenitor al lui Dumnezeu si impreuna mostenitor cu Hristos (Romani 8, 17).
Aceasta inseamna ca crestinul, prin Sfanta Impartasanie, la Parusie, va locui impreuna cu Hristos. Unde va fi Acela, va fi si el, cel care se impartaseste cu Sfintele Taine, prin pocainta si indreptare.
Raul consta in faptul ca ucidem iubirea lui Dumnezeu care se afla inaintea noastra, nu raspundem dupa putere maririi acesteia. Daca ni s-au iertat toate pacatele si ni se vor ierta pana la sfarsitul vietii noastre, noi ce vom da in schimb Domnului pentru marea Lui iubire? S-o pomenim si s-o traim continuu, pentru ca ea ne va da curajul sa infruntam viata cu succes.
Iar cand suntem incercati de iubirea lui Dumnezeu, cel putin sa-I multumim repetand cuvintele lui Iov cel indelung rabdator:
„Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvantat. „
Fiecare incercare este „in fapt” o expresie a iubirii lui Dumnezeu. Fie in adancime, fie in inaltime, nimic nu este lipsit de iubirea si de ocrotirea lui Dumnezeu. Nenumarati sunt oamenii, fara de sfarsit crestinii care atribuie intoarcerea lor, fie personala, fie a intregii familii, unei incercari a vietii.
Un om cand a simtit ca un mare demnitar il iubeste, il ocroteste, il ajuta, se bucura in toata vremea de sprijinul lui, paseste pe drum cu multa usurinta si siguranta. Si se mandreste si se impauneaza ca acela este ocrotitorul lui. Daca astfel gandeste cineva despre un mare conducator lumesc, cu atat mai mult ar trebui s-o facem noi, crestinii, si sa ne daruim inima intreaga lui Hristos. Si aceasta mai ales atunci cand credem absolut, nezdruncinat si fara umbra de indoiala ca El este Dumnezeul nostru, Cel ce S-a rastignit pentru noi, Mijlocitorul dintre Dumnezeu si oameni, Care ne-a iubit desavarsit, asa cum nimeni n-a facut-o.
Dovada este ca, atunci cand un om se pocaieste, cetele ingeresti primesc semnalul de praznuire.
Bucurie mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15, 7).
Numai cand ne gandim ca bucuria ingerilor este negraita, atunci cand afla ca un mare pacatos de pe pamant s-a pocait si s-a intors la calea lui Dumnezeu, intelegem cat de mare este iubirea lor pentru oameni. Cugetati la bucuria ingerului randuit la Sfantul Botez sa pazeasca pe acest om, pe acest pacatos pocait, pe care nu l-a parasit niciodata, chiar daca statea departe de el din cauza pacatelor. Ingerul pazitor al sufletului omului se roaga intotdeauna lui Dumnezeu pentru el.
Sfanta Evanghelie ne descopera ca la un smochin neroditor a venit Stapanul si a zis slujitorului:
– Vin aici in fiecare an si nu gasesc in el rod, taie-l deci, ca sa nu mai ocupe locul si sa plantam altceva.
Slujitorul i-a raspuns:
– Lasa-l si acest an, ca sa pun ingrasamant, sa sap imprejurul lui, sa-l ud si poate va rodi.
– Voi astepta, i-a zis din nou stapanul.
Asa este si ingerul pazitor. De multe ori, secera mortii vrea sa piarda pe omul pacatos pentru pacatul lui, iar ingerul se roaga si zice:
– Doamne, mai lasa-l pe acest suflet, mai da-i timp si poate ca se va pocai, se va intoarce, isi va recunoaste greseala si va reveni la Tine.
Dumnezeu asteapta, si aceasta arata iubirea cea mare a ingerului pazitor fata de om. Cu toate ca acesta este inca murdar de pacat, ingerul il urmeaza indeaproape.
Un om sfant a coborat din pustiu in cetate pentru o anumita nevoie duhovniceasca. Si a vazut afara intr-o curte un tanar care sedea si plangea, si si-a dat seama ca este ingerul lui Dumnezeu. S-a apropiat de el si l-a intrebat:
– Cred ca nu esti om, ci ingerul lui Dumnezeu, dar nu inteleg de ce plangi?
– Intr-adevar, nu sunt om, asa cum bine ti-ai dat seama, ci ingerul pazitor al sufletului unui crestin. Stau aici si plang pentru ca omul care mi-a fost incredintat sa-l pazesc, in acest moment, pacatuieste in aceasta casa, si-l astept aici, ca sa continui ocrotirea lui, plangand si rugandu-L pe Dumnezeu sa-l ierte, sa-l lumineze ca sa nu mai savarseasca din nou acest pacat.
Sfantul s-a minunat de iubirea ingerului pentru om si si-a dat seama ca, de aceea, cetele nenumarate de ingeri praznuiesc cand un pacatos se intoarce.
Vedeti cine este Hristos Dumnezeul nostru si ce nadejde trebuie sa avem in iubirea Lui si a ingerilor?
De aceea, sa nu deznadajduim, sa nu ne pierdem curajul, ci cu indrazneala sa alergam la Tronul harului lui Dumnezeu, cerand mila si iertare, nu numai pentru noi, ci pentru fiecare om de pe pamant. Toti suntem fiii lui Dumnezeu, fapturile Lui si pentru toti S-a rastignit Hristos.
Exista, insa, si oi amagite, care trebuie sa se intoarca si au nevoie de rugaciune. Cine se va ruga pentru aceste fapturi? Aceia care au primit mila lui Dumnezeu, care L-au cunoscut si au fost miluiti de iubirea Lui. Inaintea Acestuia, suntem datori sa ne rugam pentru fiecare om.
Incalcarea poruncilor divine nu este doar pacatul, ci si lipsa rugaciunii pentru ceilalti oameni, implinirea datoriei pentru fiecare suflet. In timp ce Hristos iubeste lumea intreaga, pentru care S-a rastignit, noi ne rugam doar pentru noi insine si uitam de ceilalti.
Nici unul dintre oameni n-a fost insa uitat de Hristos pe cruce. Deci sa ne plecam genunchii si sa ne ridicam mainile si sa facem rugaciune fierbinte din toata inima pentru toti oamenii, caci nu stim cata putere au acestea!
Oamenii vin la pocainta si se intorc, chiar daca nu le-a vorbit cineva despre aceasta, ceva se intampla in viata lor, o rugaciune si-a facut efectul. De aceea, trebuie sa ne rugam si sa ne aratam, astfel, iubirea, sa devenim imagini mici si copii autentice ale iubirii lui Dumnezeu fata de aproapele. Sa dam slava si cinste iubirii Lui de oameni.
Slava iubirii Tale de oameni, Doamne, pe care ai inmultit-o cu imbelsugare pe pamant si ai acoperit cu slava si cu iertarea Ta pacatele omenirii! Amin.
Staretul Efrem Filotheitul
