Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce din nemăsurata Lui bunătate, calea cea mai bună, adică smerenia, ne-a arătat nouă de când a spălat picioarele ucenicilor şi până la Cruce şi la îngropare, smerindu-Se pentru noi…”

Ne-a lăsat, deci, smerenia drept cea mai bună cale, pe care să călătorim în toată vremea vieţii noastre.

 
Părinţii Patericului spuneau: „Fără smerenie nu-i nădejde de mântuire „sau „Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”, iar Awa Dorotei: „Mai mult decât orice avem trebuinţă de smerenie”.
Dar pe lângă bogăţia de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul şi mai mare.
Ni-L arată Mântuitorul când zice: „învăţaţi de la Mine ca sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Mt. 11,29).
 

Viaţa aceasta pământească este plină de durere şi suspin, „în lume necazuri veţi avea” ne spune Domnul (loan 16, 33), iar Apostolul adaugă că: „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm In împărăţia lui Dumnezeu” (F. Ap. 14,22).

 
Abia la sfârşitul ei, nădăjduim să mergem „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”, să dobândim odihna şi pacea mult dorită şi negăsită pe pământ.
 
 Domnul însă ne-a încredinţat că, aici pe pământ, putem avea odihna sufletelor noastre, şi anume prin smerenie.
 
Oare nu este un semn al vremii noastre această zbuciumare, frământare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului?
Doctorii prescriu tuturor bolnavilor odihnă şi linişte. S-au făcut „case de odihnă” şi „staţiuni de odihnă” pentru oamenii neurastenizaţi; s-au inventat metode de odihnire, de relaxare, încât, parafrazând cuvântul Awei Dorotei „omul de azi, mai mult decât orice, are nevoie de odihnă”.
 
De ce nu o găseşte? „învăţaţi-o de la Mine, Cel smerit, ne îndeamnă Domnul, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre!”
 
 Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă.
 
Dar „sufletul omenesc nu-şi poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu ” (Fer. Augustin).
 
Smerenia însă ne aşează dintr-o dată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa, şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are, şi însăşi existenţa lui, este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti, fără de care nu poate nimic.
începutul înnoirii noastre nu se poate face deci, altfel decât prin intrarea în rânduială, prin smerenie.
 
De aceea pregătirea pentru Sfântul şi Marele Post o începem cu smerenia, ca să o trăim în această vreme şi apoi, cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieţi acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale, vom avea odihnă sufletelor noastre în veacul de acum şi în vecii vecilor.
 
Pr Petroniu Tanase-Usile pocaintei
22 februarie 2017, se implinesc sase ani de la trecerea la cele vesnice a protosinghelului Petroniu Tanase, fost egumen al Schitului Prodromu din Sfantul Munte Athos.

0 Shares