„După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului”.
Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii. Când omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-1 sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului, şi ea este pervertită şi-1 târăşte la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit. N-aţi văzut oameni împătimiţi: beţivi, tutungii, desfrânaţi ş.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad. „Patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este”.