pilda

 

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de duminica, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi.
Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut!
Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

 

 

Ce bine ne era in casa linistita si luminoasa a Tatalui Ceresc! Dar iata ca a venit primavara, au inceput distractiile si placerile. Luarea-aminte s-a imprastiat, si ravna duhului se tot stingea. Dupa aceea a urmat o cadere – la inceput, poate, neasteptata; in urma ei – a doua, a treia si asa mai departe. Sufletul s-a invartosat; gandurile s-au intunecat; simtamintele si dorintele au devenit grosolane. Si acum putini sunt, oare, care se aseamana deplin cu fiul risipitor, ce saracise si murea de foame?

 

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am risipit si cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

 

 

 

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine.
Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

 

Cel care da imbold este, de fapt, Duhul lui Dumnezeu, care patrunde pana la duhul omenesc. Este nevoie, insa, ca si noi sa ne scuturam si sa ne silim pe noi insine, caci fara voia noastra nici Duhul lui Dumnezeu nu va lucra nimic in noi. Roaga-te Domnului si cere-I sa iti dea imbold – dar nu sta nici tu cu capul in pamant si mainile incrucisate; starneste si tu in tine insuti duhul grijii de mantuirea ta si de slava lui Dumnezeu. Trebuie sa lucrezi impotriva a ceea ce facea cu tine pacatul. Cand se lasa o ceata deasa, ascunde toate lucrurile de ochii nostri: la fel este si cu pacatul, care pune val peste val pe ochii mintii noastre si ascunde de ea toate lucrurile pe care este datoare sa le vada neincetat si sa umble cu ochii la ele.

 

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

 

 

 

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

 

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu.
Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele.
Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul.
Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

 

 

 

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

 

 

 

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

 

 

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si

fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care

traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce

nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi

 merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

0 Shares