Apropiaţi-vă de Dumnezeu!5 min read

Cum trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, şi ce este de trebuinţă pentru înnoirea duhovnicească? La această întrebare ne răspunde mai amănunţit pilda despre vameş şi fariseu. După cum spune evanghelistul, ea a fost rostită pentru cei “ce se nădăjduiau întru sine cum că sunt drepţi şi defăimau pe ceilalţi” (Luca 18, 9).

 

Prin pilda aceasta Domnul arată că Lui Îi plac nu cei încrezuţi şi mândri, ci oamenii smeriţi, care se pocăiesc. Cei dintâi sunt înfăţişaţi în pildă sub chipul fariseului, iar ceilalţi sub chipul vameşului. Atât vameşul, cât şi fariseul au venit la templu ca să se roage, dar câtă deosebire între ei atât în privinţa stării lăuntrice, cât şi în privinţa înfăţişării!

Fariseul a mers îndată în față, și primele cuvinte ale rugăciunii lui lăuntrice au fost cele prin care se înălța pe sine: Dumnezeule! Multumescu-Ți că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș(Luca 18, 11). Câtă trufie și osândire a celorlalți se observă în această rugăciune a fariseului! El dă mulțumire lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru Pronia Lui arătatălumii și oamenilor, ci pentru faptul căel, fariseul, ar fi fost pasămite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i îngăduia să privească în propiul suflet, să vadăîn el păcatele și să se numere pe sine între păcătoși, între cei ce au nevoie de pocăință și de milostivirea lui Dumnezeu. Nu păcatele și patimile, ci virtuțile și meritele a început fariseul să și le pună înaintea lui Dumnezeu: Postesc de două ori în săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig (Luca 18, 12). Așa se poate purta numai trufia omenească, ce nu dorește să priceapă că prin aceasta se depărteazăde Dumnezeu.

 

Cât de des ne mândrim atunci când păzim postul, socotindu-ne mai buni decât cei care nu postesc; cât de des ne cuprinde slava deșartă când ne ajutăm cu ceva aproapele; cât de des ne admirăm singuri și ne ridicăm în slăvi calitățile, uitând că înaintea lui Dumnezeu suntem doar slugi nevrednice (Luca 17, 10), că la o faptă bună avem zeci și sute de fapte rele și că de lăudat n-avem de ce, și nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate în adâncul sufletului mai bun decât ceilalți sau, în orice caz, nu mai rău. Cât de aproape suntem prin trufia noastră de fariseul din pilda de astăzi, și câtă nevoie, neapărată nevoie avem, a urma vameșului, a fi mai aproape de el prin smerenie și prin simțământul de pocăință!

 

Deci, să ne adunăm acum luarea-aminte asupra vameșului, asupra purtării lui din templu. El a intrat acolo cu conștiința adâncii sale păcătoșenii și vinovății înaintea lui Dumnezeu, totodată și cu sete de înnoire duhovnicească. În pragul templului s-a oprit însă, neîndrăznind să pășească mai departe, nici săși ridice ochii, nici să privească în jur.

 

Intrând, el a simțit îndatăcă Dumnezeu este de față, a înțeles cătemplul era loc sfânt al Celui Preaînalt, că Însuși Dumnezeu întâmpină acolo pe tot cel ce intră. Simțind aceasta, sufletul păcătos s-a cutremurat și s-a întors cu strigăt de rugăciune către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! (Luca 18,13).

 

Inima lui a tresărit, și conștiința i s-a deschis pentru adâncă pocăință și mărturisire înaintea Feței lui Dumnezeu. Și iată că păcatele săvârșite au început să se ivească în amintire unul câte unul, iar el le retrăia cu simțământul vinovăției, al înțelegerii fărădelegilor săvârșite. Plecându-și capul și lovindu-se în piept, a continuat să strige către milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!.

 

Câte necazuri și amaruri nu le făcuse săracilor, văduvelor și orfanilor, împilându-i cu dări nelegiuite! Câte lacrimi nu făcuseră acestea să se verse! Câte ocări, blesteme și amenințări nu fuseseră îndreptate către el! Toate acestea i-au umplut din nou sufletul, sfâșiindu-i inima cu durerea amară a pocăinței. Cu ce să se îndreptățească înaintea lui Dumnezeu, unde să afle ocrotire? Doar în milostivirea lui Dumnezeu și iatăcă vameșul păcătos strigăiar, și iar, către Dumnezeu: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!

 

Îndelung s-a rugat astfel vameșul cu pocăință și cu inima înfrântă, până ce de pe sufletul lui a coborât apăsarea și întinăciunea păcatului și s-a curățit prin milostivirea lui Dumnezeu. Îndreptățit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a ieșit din templu a ieșit cu totul alt om și de acum pregătit pentru o altă viață. Așa s-a petrecut renașterea vameșului. 

 

De ce a reușit vameșul să trăiască în templu simțământul păcătoșeniei sale și să se curățească? Fiindcă pocăința lui începuse cu mult înainte de rugăciunea din templu. Acolo nu a făcut decât să se întărească și să se prefacă în mărturisire vie, din inimă curată, înaintea lui Dumnezeu.

 

Sfânta Biserică, pregătindu-ne pentru Postul Mare, ne dă drept călăuză chipul vameșului, pocăința și rugăciunea lui.

 

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Mulți dintre noi cunosc această rugăciune, și totuși n-o rostesc din inimă ea însăascunde în sine putere harică și ne apropie de smerenie și de pocăință, iar prin aceasta și de milostivirea lui Dumnezeu.
Amin.

 

Sfântul Ierarh Luca al Crimeei
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments