Nu pot să înţeleg cum unii sunt convinşi că-L primesc pe Hristos prin Sfânta Împărtăşanie, dar viaţa lor nu este precum viaţa lui Hristos. Daca, întradevăr, credem în Hristos, dacă socotim ca prin taina Sfintei Împărtăşanii îl primim pe Hristos şi ne unim cu El şi El cu noi, viaţa noastră trebuie să se schimbe, nu poate să rămână aceeaşi.
Problema nu este că întârzie să se schimbe sau că se schimba puţin sau deloc, problema este dacă ne dorim, într-adevăr, să se schimbe!? Eşti păcătos foarte şi vii la Hristos pentru că ai auzit că îi primeşte pe păcătoşi. Vii la Hristos, ca să-L primeşti înlăuntrul tău.
Când faci aceasta, tu cel păcătos, să o faci cu următoarea dispoziţie: „Hristoase al meu sunt tot numai păcat, simt acest lucru, dar vin la Tine să mă izbăveşti, să faci şi cu mine ce ai făcut cu Maria Egipteanca şi cu ceilalţi sfinţi!”.
Nu este posibil să ai pocăinţă adevărată, să te mărturiseşti cum se cuvine, să-ţi vindeci sufletul, dacă în sinea ta nu vrei să te schimbi, să o faci aşa cum vrea Hristos şi nu cum crezi tu!
Nu ştiu cum ascultaţi aceste învăţăminte şi cum le înţelegeţi, dar nu ştiu cât greşesc dacă spun că foarte rar întâlnesc un creştin care să spună:
„Hristoase, fă-mi ceea ce Tu doreşti!”.
Chiar şi cel care se luptă se străduieşte să se schimbe pe sine, după măsura lui, după părerea lui, după judecata lui, după aprecierea şi după dorinţa lui. Curăţirea sufletului urmează după pocăinţa adevărată, după mărturisirea adevărată şi după
iertarea adevărată. Dacă hotărăşti să rânduieşti tu pentru tine rumul este greşit, te
afli în amăgire. Dacă faci lucrurile după judecata ta, după dorinţa ta, eşti propriul
tău idol, nu eşti creştin.
Câţi dintre „creştinii buni” ar vrea să îl primească pe Hristos şi să spună uşurat:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine!?” (Galateni 2, 20). Omul face orice ca să se salveze pe sine.
Pocăinţa nu înseamnă să-şi salveze propriul eu, ci să moara odată cu omul cel vechi
şi Hristos să vieţuiască înlăuntrul lui.
Orice bine am săvârşi prin înşelăciune, nu ne este de folos Aşadar, orice bine am
face prin înşelăciune nu ne este de folos. Mă refer şi la Spovedanie şi la Sfânta
Împărtăşanie.
Dacă te îngrijeşti de omul cel vechi care ar trebui să moară, este osteneala pierdută.
Vă rog să credem acestor cuvinte şi să facem întocmai.
Am văzut în repetate rânduri suflete care făceau o lucrare duhovnicească de
seamă, dar în final, oricât ni s-ar părea de ciudat, o făceau ca să se statornicească,
aşa cum zicea Apostolul Pavel, „însăşi dreptatea lor” (Romani 10, 3). O făceau ca să
fie mulţumiţi şi să se fericească. Este ca atunci când te străduieşti să susţii o
clădire. O consolidezi, o înfrumuseţezi, o îngrijeşti şi nu te gândeşti că se dărâmă ca
să ridici înlocul ei o clădire nouă.
Fiecare este legat de omul cel vechi. Suferă, rabdă, are iadul înlăuntrul lui, însă nu
vrea să iasă din acea stare. Are simpatie pentru omul cel vechi şi nu vrea să-l piardă.
Aceasta se întâmplă tuturor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Şi
dacă, vreodată, ne hotărâm să scăpăm de omul cel vechi, îl punem tocmai pe el să
schimbe lucrurile.
Va fi, oare, vreodată, cu putinţă să facă el însuşi să moară!? Cu neputinţă!
De aceea este nevoie să ne supunem Legii lui Dumnezeu, poruncilor Lui şi nu
propriului nostru eu. Este nevoie să facem ascultare de Dumnezeu!
În acest duh trebuie să ne încredinţăm Lui şi să punem un nou început.
