Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Atanasie Mărturisitorul, Arhiepiscopul Alexandriei57 min read

Chipul cel viu şi fără de moarte al faptelor bune care s-a ridicat spre plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfîntul Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi părinţi creştini drept-credincioşi care vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea să fie cu dînsul mai pe urmă, s-a arătat chiar în copilăria sa.
Pentru că, jucîndu-se cu alţi copii de o vîrstă cu el pe malul mării, făcea cele ce văzuse în biserică, urmînd cu obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori ai lui Dumnezeu şi asemănîndu-se lor. Căci copiii cei ce erau cu dînsul l-au hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii diaconi, şi aduceau la dînsul şi pe alţi copii elini, care erau încă nebotezaţi. Atunci el îi boteza cu apă din mare, zicînd asupra lor cuvintele de la Taina Sfîntului Botez, precum auzise de la prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dînşii, pe cît putea înţelegerea copilărească.

În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru; acesta din întîmplare privind de la un loc înalt spre malul mării şi văzînd jucăriile copilăreşti, se mira de cele ce se făceau de dînşii; apoi văzînd botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întîi se temeau, iar după aceea au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetîndu-i cu dinadinsul, se sîrguia să ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvîrşiseră toate după legea credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit ca bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfîntul mir.

După aceea, chemînd pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, ca întru bună învăţătura cărţii crescîndu-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la dînsul, şi mai ales la Sfînta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte. Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.
După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a făcut cleric, în care rînduială s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dînşii, încît nu se pot spune toate; dar nici nu se cade a trece sub tăcere cîteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.
În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicînd că: „A fost o vreme, cînd Fiul n-a fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut”. Pentru care pricină s-a adunat soborul cel dintîi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui Constantin; la care a venit şi Sfîntul Atanasie, fiind diacon atunci al Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat pe Arie şi l-a osîndit.
Însă meşteşugăreţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un gînd cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci avînd mulţi mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva neunit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru credinţă.
Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.
Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria. Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfîntului Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de Dumnezeu înţelepţită şi cu mîna cea bine scriitoare, gonea lupul acela, prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzînd răutatea lui; apoi îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la împăratul, arătînd că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi chiar de Dumnezeu; deci, uitînd împăratul că Arie este lepădat de toţi sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele neclătinate.
Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către dînşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o dreptcredinciosul şi bunul împărat nu slujind mîniei, nici pe arieni iubind, ci avînd rîvnă, deşi nu după judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi erezia cu dreapta credinţă la un loc?
După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dînsul Sfîntul Atanasie a luat scaunul, alegîndu-se de toţi cei drept- credincioşi cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut pînă la o vreme, nefăcînd război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnîndu-i diavolul, şi-au descoperit vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.
Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui nevinovat şi a face zavistii cumplite, sîrguindu-se ca să-l gonească nu numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile locuinţe. Dar el era nemişcat, cîntînd ca David: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.
Acela, cu cei de un gînd cu sine, intrînd la împăratul, şi găsind vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug, cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.
Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întîi zicea că sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru răutate, luînd nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi lucrînd multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.
Fericitul Atanasie, înştiinţîndu-se de cele spuse despre dînsul, fiind sîrguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetînd cu dinadinsul, să ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temîndu-se de cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergînd în Nicomidia, la Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigînd fără ruşine asupra lui, clevetindu-l şi amar ocărîndu-l; pentru că într-acest fel este răutatea vrăjmaşului şi cînd nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei cu dînsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu sine, sau în răutate sau în bunătate.
Drept aceea, ei arzînd de mînie asupra lui Atanasie, din multă urîciune, o! ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dîndu-i ca plată începătoria peste multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.
El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncînd minciuni asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicînd că Macarie prezbiterul, după porunca lui, năvălind tîlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu mare mînie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la pămînt, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărîmat şi sfintele cărţi cu foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urîtorii lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncînd, s-au apropiat de împăratul Constantin, clevetind asupra Sfîntului Atanasie, şi prin aceea mai ales întărîtau pe împăratul spre mînie, căci ziceau: „Atanasie defaimă scrisorile stăpînirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind pe Arie la împărtăşirea bisericească”. Împăratul la început s-a tulburat puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui le socotea că sînt vrednice de credinţă.
Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încît nici pe Atanasie nu-l osîndea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dînsul. De vreme ce atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a poruncit acestora ca, adunîndu-se în Tir, să facă cercetare despre marele Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele sale.
Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus de ostaşi cu mîinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrînd să judece împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpîniri mireneşti; atunci au stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.
Deci, chemară pe Atanasie, pîrît mai întîi pentru îmbrăcăminţile cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.
Apoi cu blîndeţe şi cu prieteşug îl chema la împărat, căci doi prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia, au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au scornit lucruri mincinoase asupra sfîntului bărbat şi au făcut sfat viclean. Iar împăratul cunoscînd adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, cînd s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci întorcîndu-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii, pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta singur făgăduia să răspundă.
Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzînd Atanasie că sînt trimişi în Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se făcea, a zis: „S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc”.
Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le mărturisea. Deci, văzînd că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela, sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.
Şi făcîndu-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus înainte şi făcîndu-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat ca Atanasie să fie scos cu desăvîrşire din scaun, cînd ei înşişi erau vrednici de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu prefacere au iscălit că primesc cuvintele „de-o fiinţă”.
Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia luînd aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea judecîndu-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea cuvintelor celor multe şi vînînd pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut ca pe un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul, spunînd lui Atanasie să vină la dînsul (căci Atanasie nu ajunsese la împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca degrabă să vină înaintea lui.
Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare şi nedrepte.
Deci, şezînd Sfîntul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în Alexandria, multă tulburare şi gîlceavă se făcea de arieni în popor. Iar fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat, îndemnîndu-l să facă izbîndire luptătorului de Dumnezeu şi tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întîrziere poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.
Arie fiind dus din Alexandria la împărat, cînd era în Cezareea, s-a întîlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gînd cu el, şi, sfătuindu-se împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemîndu-se de Dumnezeu, nici cruţînd pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire avînd, să acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia: Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în minciună. Deci, aceia au zis:” Să ne acoperim cu minciuna”. Acea sîrguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra credincioşilor.
Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrînd ca să se justifice, iar Eusebiu şi cei cu dînsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci, cînd au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru Atanasie.
Iar ei au răspuns, zicînd: „Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o! împărate, nu ne mîhnim, ci numai pentru Sfîntul Altar, pe care el l-a risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărîmat în bucăţi; apoi pentru că grîul ce se trimitea după obicei din Alexandria la Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mîhnire sîntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor la aceste fapte rele ale lui sînt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele ca acestea”.
Acestea grăindu-se, împăratul mai întîi tăcînd, se tulbura în sine, apoi neputînd să îmblînzească pe clevetitori, a zis ca Atanasie să fie trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de mînie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă mărturisesc cei ce ştiu rînduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul cîţi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cîtă gîlceavă era pentru dînsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrînd să aline o furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atîţia episcopi, a zis sfîntului să se îndepărteze din cetate cîtăva vreme.
După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie, iar de la naştere avînd 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfîrşitul lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.
Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit; apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare din famenii împărăteşti. Întîrziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc, iar pentru aceasta cerea un dar de la dînsul, ca şi el să se apropie de arieni şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu, nici Stăpîn a toate, ci făptură, iar nu făcător.
O! neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu dînsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie, care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.
În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în palatele împărăteşti, şi de la acela şi pînă la ceilalţi fameni a intrat boala ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului. Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare eretică. După aceea, la sfîrşit, chiar împăratul se înşelă de socoteala ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpînul său; încît s-a împlinit cuvîntul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgînătate asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie şi aşa toţi episcopii ca dînsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune, să-i silească a o primi.
În acea mare furtună şi tulburare, cîrmacii bisericeşti (patriarhii) erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cîrma bisericii, cu cuvîntul şi cu scrisul îndreptînd dreapta credinţă. Iar Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dînsul, pentru a sa rea credinţă, cu osîrdie se nevoia ridicînd război asupra celor dreptcredincioşi, pentru că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre stăpînitori se alipiseră de dînsul, iar Atanasie era în surghiun.
Dar Atotînţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cît scotea cuvinte asupra dreptei credinţe, cu atît mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea neînfrînată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădîndu-şi sufletul şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dînsul au luat singuri toată osteneala pentru apărarea şi lăţirea eresului, avînd pe famenii împărăteşti ca pe nişte mîini, care le ajutau foarte mult.
Şi multă sîrguinţă aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie, ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu întîietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpînirea împărătească mai întîi, avînd stăpînirea cea de sus a Galiei (337-340).
Acela a eliberat pe Sfîntul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: „Biruitorul Constantin scrie Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de mult i s-a întîmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osîndit cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsînd să vină asupră-i nimic din cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu dumnezeiască rîvnă aprinzîndu-se, orice fel de greutate cu înlesnire putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă degrabă la scaun, însă venind la sfîrşitul vieţii lui şi neajungînd ca să-şi îndeplinească gîndul pentru dînsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat lucrul acesta, dîndu-mi desăvîrşită poruncă pentru bărbatul acesta; deci, vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întîmpinări, să-l primiţi”.
Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfîntul Atanasie a ajuns la Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar cîţi erau de credinţa cea arienească, adunîndu-se între dînşii, iarăşi au ridicat asupra lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfîntului le dădeau eusebienii, zicînd că fără judecata soborului s-a întors la scaun şi numai după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mînă moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii cu adevărat vrăjitori şi fermecători.
Iar mîna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mîna aceea tăiată; şi aceasta au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osîrdie îl rugau ca îndată să osîndească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a poruncit ca mai întîi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească judecată.
A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu Non, cîrmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului acestuia. Aceia cînd au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amînat cercetarea puţină vreme, pînă ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea mîinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă această amînare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rînduială, precum şi sfîrşitul va arăta.
Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de cei ce îi făceau strîmbătate, a îndelungat vremea pînă ce Arsenie, despre care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu rînduiala, care făcînd o fărădelege mare, avea să aibă judecată nemilostivă şi pedeapsă, de care temîndu-se, a fugit, nefiind ştiut de nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru răutate şi neaşteptînd ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mîna cea moartă, iar pe Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urîtă; însă străbătînd vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mîna cea tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie,care se ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi făcătorul său de bine, apoi durîndu-l inima pentru adevărul cel ce cu nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat deosebit, căzînd la sfintele lui picioare.
Deci, fericitul Atanasie bucurîndu-se de venirea lui, i-a poruncit ca să nu se arate înainte de judecată. Iar urîciunea potrivnicilor prea înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra lui Atanasie, adăugînd mai multă răutate şi minciună; căci au momit ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că el, găzduind la dînsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.
Deci, cînd judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru femeia aceea plîngînd şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:” L-am primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi sfînt, dorind să dea casei mele binecuvîntare şi iată că cele ruşinoase am primit de la dînsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe cînd dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţîndu-mă nimeni din mîinile lui, căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu”.
Astfel, pe cînd ea fără ruşine bîrfea şi clevetea, un prieten al lui Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stînd cu dînsul dinafară de uşă şi auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrînd înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi zicea către dînsa cu îndrăzneală: „Femeie, eu te-am silit întru această noapte, precum tu grăieşti? Eu?”. Iar ea fără ruşine a strigat către judecători, zicînd: „Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit”.
Acestea auzindu-le judecătorii, au rîs, iar potrivnicii s-au ruşinat foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi ocară; deci toţi mirîndu-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintîi ruşine vrînd s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfîntul bărbat pentru farmece, şi au adus la mijloc o mînă moartă, lucru urît şi de spaimă la vedere şi cu acea mînă fără ruşine arătau asupra sfîntului, zicînd: „Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.
Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai tăiat mîna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?”. Iar el cu glas blînd, precum se cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat oarecînd de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcînd, iar pe de alta cu blîndeţe răspunzînd, zicea: „Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau cine este ca să spună cu adeverire că această mînă este a lui?”
Deci, pe cînd mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine pe Arsenie şi că aceasta este mîna lui, îndată Atanasie luînd perdeaua, a poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul judecăţii aceleia viu şi sănătos, avînd amîndouă mîinile întregi. Iar fericitul căutînd spre clevetitori, le-a zis:” Nu este acesta cel cunoscut tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi ziceţi că îi este mîna tăiată?”. Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întîi mîna dreaptă, apoi mîna stîngă să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum chemînd pe cei ce erau departe de adevăr: „Iată, o! bărbaţilor şi Arsenie, iată şi mîinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mînă tăiată, care pe voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osîndiţi”.
Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel plin de amăgire arienească, văzînd pe episcopi şi pe judecători ieşind cu mîhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre; numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţînd asupra lui şi ocărîndu-l şi mîinile ridicîndu-le ca să-l sfîşie şi să-l ucidă.
Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblînzit Arhelau, omul cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau, bun cu obiceiul, văzînd nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblînzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se, să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci, luînd pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se de poporul care se tulbura. Drept aceea, sfîntul a fugit, iar judecătorii cei nedrepţi în altă zi adunîndu-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrînat, vrăjitor şi fermecător. Şi scriind pricinile osîndirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni, închizînd cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au mîniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atît de mult, încît acesta făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie, viu sau mort, şi să-i aducă capul.
Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpînirii greceşti, ci ca din toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adîncă, care altădată a fost fîntînă şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat ascuns, neştiind nimeni despre dînsul, decît numai un iubitor de Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începînd unii a-l afla şi a doua zi vrînd să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sîrguinţă, el prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus aiurea; apoi temîndu-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri necunoscute.
Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea, lîngă rîul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergînd în Europa, la Iuliu, papa al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre sine le-a spus cu deamănuntul.
În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsă-ritului, care se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a început a o zidi şi a săvîrşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit, între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunînd vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfîntul Atanasie, care atunci era în Apus, şi au trimis la papa Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul lui Atanasie, mai întîi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar acela n-a voit, ştiind ce fel de rîvnă are poporul Alexandriei pentru păstorul său Atanasie.
Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian răucredincios, care neajungînd în Alexandria, l-a întîmpinat Atanasie; pentru că papa Iuliu cercetînd cu de-amănuntul clevetirile cele puse asupra lui Atanasie şi cunoscînd că sînt mincinoase, a lăsat pe Atanasie la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfîntul cu bucurie mare de credincioşii Alexandriei.
Potrivnicii înştiinţîndu-se despre aceea, fiindcă acum murise povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi, poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.
Pe cînd în soborniceasca biserică din Alexandria se săvîrşea slujba cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul său Atanasie priveghea în biserică, cîntînd, a venit Sirian voievodul, cu ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurînd biserica, a cruţat pe popor, vrînd numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar răucredinciosul Grigorie, luînd scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.
Sfîntul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfîntul Pavel, arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de către păgîni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a făcut sobor de către episcoii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia, anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel; şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.
Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se vadă cu cei din Apus, pînă nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungînd la Filipopol, cetatea Traciei, acolo adunînd soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au dat anatemii pe faţă cuvîntul „deofiinţă”. O, răbdarea Ta, Hristoase, Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgînătate a lor au trimis-o pretutindeni, celor care erau sub ascultarea lor.
Despre acestea înştiinţîndu-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica, mai întîi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor, cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au scos din treptele lor, iar hotărîrea sfintei credinţe făcută în Niceea întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.
După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi cu cuvinte mai aspre, zicînd: „De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi nevrînd tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu putere şi cu arme voi veni asupra ta”.
Atunci împăratul Constanţiu, temîndu-se de îngrozirea fratelui său, a primit pe Sfîntul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu cinste l-a trimis; iar pe Sfîntul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la sine de la Roma, şi vorbind cu dînsul, l-a văzut că este bărbat foarte înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea mare; apoi a făcut multă cinste, întorcîndu-l la scaunul lui cu slavă, şi chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către stăpînitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie cu multă cinste şi cucernicie.
Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria, prin Palestina şi apoi în Sfînta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemînd pe episcopii Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste; iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.
A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire, întîmpinîndu-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunîndu-se toţi episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a fost a treia izgonire a Sfîntului Atanasie, după celelalte două şi astfel a fost întoarcerea lui la scaun.
După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflînd puţin, apoi socotind că cealaltă viaţă a sa o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi învăluirile primejdiilor cumplite; căci, cînd păgînul Magnenţiu, voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gînd ai săi şi au ucis pe dreptcredinciosul împărat Constans, stăpînul său (anul 350), atunci arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni bîntuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfîntul Maxim din Ierusalim şi Sfîntul Pavel din Constantinopol.
În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfîntul Atanasie le spune astfel: „Au venit unii din Alexandria, căutînd să ne ucidă şi cele de acum au fost mai amare decît cele dintîi; pentru că oastea a înconjurat biserica deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări”; acestea au fost în sfintele 40 de zile.
Apoi, intrînd Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră macedonienii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei ce l-au trimis; pentru că după săptămîna Sfintelor Paşti, fecioarele erau aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război desăvîrşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.
Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la mormîntul Sfîntului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţîndu-se prea vicleanul acela despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtînd săbii, arce şi săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini rugîndu-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întîrziase vremea.
Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire: că aprinzînd un foc mare şi punînd pe fecioare lîngă foc, le silea să mărturisească că sînt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi de îngroziri – şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile, încît după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încît trupurile unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atît de mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-credincioşi bucurîndu-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare, dar tînguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult păgînătatea şi sălbăticia chinuitorilor.
După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon, Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie, Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atît de mult îi chinuiau cu amar, încît unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osîndit la veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; – căci sîrguinţa lor era ca a lui Ahab, de ar fi putut din tot pămîntul să scoată şi să piardă adevărul. Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.
Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpînea Răsăritul şi Apusul; şi precum în Răsărit aşa şi în Apus răspîndea erezia arienească, silind pe episcopii apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa credeau, că se va întări erezia, cînd Atanasie va fi cu totul lepădat şi pierdut dintre cei vii.
Drept aceea, mulţi au ajuns la un gînd cu împăratul, unii de frică, alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu, episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.
Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunîndu-se în Mediolan vreo 30 de episcopi şi neaşteptînd să vie alţi drept- credincioşi, au alcătuit singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care nu era de mult ridicat la rînduiala episcopiei, şi tînăr fiind de ani, a fost silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dînşii. După aceasta, dreptcredinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrîn de ani, a venit în Mediolan – după ce se săvîrşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora – şi-l întrebă pe Dionisie: „Ce se face în acest sinod?” Iar Dionisie spunînd că acum s-a săvîrşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale şi căinţă greşeala sa, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci, l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întîi pentru bătrîneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al Vercelaei şi era mai presus decît al Mediolanului.
Însă văzînd Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mîhnească şi zicea: „Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul lor”. Atunci, înştiinţîndu-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună numele acolo, iar Eusebiu făcîndu-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la soborul lor, a luat hîrtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi ajungînd la numele lui Dionisie, a strigat ca şi cum se mîhnise, zicînd: „Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai sus decît mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai mult decît pe mine?”
Deci, nu voia să se iscălească pînă ce numele lui Dionisie nu se va şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrînd ca să-l mîngîie, au poruncit ca să fie şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hîrtie, cu mîna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrînului Eusebiu al Vercelaei, iar el să se iscălească sub dînsul.
Fiind şters numele lui Dionisie, încît nici urmă de literă nu se mai vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului lor şi a mărturisit adevărul, rîzînd de arieni şi zicînd:
„Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevi-novatului arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci, să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu, care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să fie şters”.
Văzînd arienii cum au rîs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă rău, au pus mîna pe ei şi, ocărîndu-i, i-au trimis în surghiun pe amîndoi; şi atîta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încît a murit muceniceşte. Auzind Sfîntul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţîndu-se printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu şi adevărată roabă a lui Hristos.
Deci, s-a tăinuit pînă la sfîrşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia nimeni de dînsul decît numai Dumnezeu şi acea sfîntă fecioară, iar cărţile ce-i trebuiau lui împrumutîndu-le de la alţii i le aducea ea, despre care unii spun că ar fi fost Sfînta Sinclitichia. Acolo petrecînd sfîntul, a scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe Sfîntul Atanasie, păstorul lor, bătînd pretutindeni locurile, pentru că se mîhneau de dînsul şi cu atîta nevoinţă îl căutau, încît fiecare şi-ar fi pus sufletul pentru a-l afla.
Sfînta Biserică era cuprinsă de multă tînguire, pentru că eresul lui Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor, adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfîntului Silvestru, pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul oarecare Felix.
Astfel, o vreme îndelungată strîmtorîndu-se şi chinuindu-se pretutindeni Sfînta Biserică de către eretici, a sosit sfîrşitul împăratului Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vîlvă, fiind ucis de poporul elinesc, făcîndu-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.
Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rînduielile şi legile lui Constanţiu sîrguindu-se să le răstoarne şi scăpînd de izgonire pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea ca nu şi pe Iulian să-l înşele arienii cu păgînătatea lor; pentru că încă nu se arătase depărtarea lui Iulian şi cea desăvîrşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind noapte, a ieşit Sfîntul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă, clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dînsul cu mulţumire şi cu dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplîndu-se de îndrăzneală, îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.
După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfîntul Lui nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizînd pretutindeni templele, a poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni temple şi fum, ardere de animale şi sînge.
Pentru care lucru fiind mustrat de stîlpii cei mari şi învăţătorii bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început asupra Sfîntului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gînd cu sine şi întrebînd pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descîntătorii lui, cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărît de toţi ca Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pămînt. Pentru că ei ziceau: „De se va dărîma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei creştineşti se va risipi”.
De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie, iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era înconjurată Biserica de mîna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre ucidere. Atunci sfîntul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecînd prin mijlocul lor, a scăpat din mîinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la rîul Nil şi urcîndu-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: „Unde te duci iarăşi de la noi, părinte? Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?”. Iar sfîntul a răspuns către dînşii: „Nu plîngeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem degrabă va înceta”. Acestea zicîndu-le, s-a dus în calea sa.
Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce erau cu Atanasie văzînd de departe pe voievodul acela în urma lor, plutind cu corabia, şi cunoscîndu-l bine, îndemna pe vîslaşii săi să vîslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfîntul Atanasie aşteptînd puţin şi cunoscînd ceea ce era să fie, a poruncit vîslaşilor să întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit din nou să îndrăz-nească; deci, întorcînd cîrma şi corabia drept spre Alexandria, plu-tea în preajma prigonitorilor. Şi cînd voievodul era aproape, barbarii avînd ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau alături. Iar Atanasie întrebă: „Pe cine căutaţi?” Ei răspunseră: „Pe Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?”. Iar el le-a zis: „Puţin mai înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge”. Şi aşa sfîntul a scăpat din mîinile ucigaşilor şi intrînd în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de bucurie, însă s-a ascuns pînă la moartea lui Iulian.
Pierind degrabă acel împărat urît de Dumnezeu, a venit după dînsul Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfîntul Atanasie fără temere a şezut pe scaunul său, cîrmuind Biserica. Dar şi Iovian la împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu păgînătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că acel răucredincios împărat, luînd stăpînirea, nu se îngrijea pentru pacea cea de obşte, nici de rînduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci îndată a început a se sîrgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci, gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau cu păgînătatea lui.
Atunci a izgonit mai întîi pe Sfîntul Meletie, arhiepiscopul Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta să-l prindă. Deci, cînd acel război, care prigonea şi surpa Biserica lui Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau să prindă pe Sfîntul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi ascunzîndu-se într-un mormînt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni despre dînsul; atunci toată Alexandria mîhnindu-se şi tînguindu-se după Sfîntul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atît de multe şi atît de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încît ei voiau să ridice armele ca să pornească război.
Înştiinţîndu-se de aceasta împăratul şi temîndu-se de a lor îndrăzneală şi de războiul cel dintre dînşii, a poruncit, chiar şi nevrînd, ca Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrînul Atanasie, bătrînul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele cele multe pentru dreapta credinţă şi după atîtea izgoniri, acum vieţuind puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli, către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pămînt.
El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împre-ună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slavă şi stăpînire şi cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
NOTĂ. În această viaţă a Sfîntului Atanasie se pomeneşte de Ision, care a continuat eresul lui Meletie. De aceea, trebuie să se ştie cine era acel Meletie. Ca nu cineva să-l socotească că este Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381), care a fost dreptcredincios şi sfînt. Căci Sfîntul Meletie, patriarhul Antiohiei, cu mulţi ani mai pe urmă a fost după acel eretic Meletie, care a fost episcop la Licopolis, în Egipt, şi în vremea prigonirii a jertfit idolilor. Pentru aceasta a fost scos mai pe urmă de Sfîntul Petru, arhiepiscopul Alexandriei din rînduiala sa, pentru că el, alcătuind dogme potrivnice credinţei celei drepte, pe mulţi i-a atras după sine. Ucenicii lui, în loc de creştini, se numeau „meletieni”, căci ereticul Meletie cu ucenicii săi ajuta arienilor. Pentru acel Meletie scrie Socrate Scolasticul, în cartea I, cap. III.
În această zi, împreună cu Sfîntul Atanasie se cinsteşte şi pomenirea celui între sfinţi, părintele nostru Chiril, arhiepiscopul Alexandriei,

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments