Nesimtire si recunostinta12 min read

Iubiți frați și surori întru Domnul,e ușor să vorbim despre nesimțire (pentru că e arhiprezentă) și să o legăm de starea de spirit a celor 9 leproși vindecați de către Domnul, care nu s-au mai întors ca să dea slavă lui Dumnezeu…dar e mai greu să înțelegem recunoștința celui de al zecelea, a străinului, a samariteanului, singurul care se întoarce (și verbul ipostrefo reprezintă duhul pocăinței…care e întoarcere spre Dumnezeu) pentru a-I mulțumi lui Dumnezeu.

 

Dacă primii transformă bucuria vindecării în vederea de ale lor (adică suntem vindecați…ne vedem de treburile noastre…eliminând din ecuație raportarea la Cel care i-a vindecat), al 10-lea, care tocmai pentru că era samaritean era îndreptățit să fie mai puțin recunoscător, dimpotrivă e singurul recunoscător…pentru că el înțelege că nu poți să mergi mai departe…fără să-I mulțumești și fără să porți în tine pe Cel care ți-a dăruit sănătatea integrală, adică darul unei noi vieți.
 

Iar dacă adesea spunem că sănătatea e mai bună decât toate, Evanghelia de astăzi (Lc. 17, 12-19) ne spune altceva: sănătatea folosită împotriva noastră…e un dar degeaba…

 
Pentru că e un dar degeaba viața noastră…dacă nu produce nicio faptă frumoasă, luminoasă, dacă nu iradiază în jur frumusețe, ci numai petale de nesimțire, cuvinte amăgitoare, fariseism grețos.
 
Și astfel suntem puși în situația de a vorbi despre nesimțire și recunoștință în această duminică…deși cuvintele ca atare…nu sunt prezente în Evanghelie.
 
Însă Dumnezeiasca Evanghelie le conține implicit, pentru că cei 9 nu mai vin să Îi mulțumească lui Dumnezeu, Celui Căruia îi ceruseră mila cu insistență (v. 13), pe când al zecelea nu poate să conceapă noua viață fără mulțumire, adică fără o schimbare de adâncime, fără pocăință…adică fără recunoașterea puterii lui Dumnezeu în viața lui.
 
Pentru că pocăința nu este inițiată în noi de către noi înșine, ci ea este inițiată de Dumnezeu, atingerea harului Său, care ne luminează asupra propriei noastre realități interioare, fiind punctul de pornire în reconsiderarea de sine, adică în pocăință…
 
Dar ca să te atingă lumina lui Dumnezeu, trebuie să te lași învățat de către El, condus, vindecat, mlădiat de către iubirea Lui, care îți arată cine ești tu…și cine este El…
 
Iar cu samariteanul, cu al zecelea, acest lucru prea minunat s-a produs: harul vindecării i-a atins și sufletul, nu numai trupul îmbolnăvit de lepră, o boală dezumanizantă până astăzi…și de aceea a văzut lucrurile în profundul lor, în adevărul lor.
 
Pentru că viața are sens deplin când este o privire spre Dumnezeu, o închinare totală a noastră în fața Lui. Iar când pentru noi propria noastră viață înseamnă doar vedere de ale noastre, doar plăcerea de a fi cu noi și de a ne împlini toate dorințele, atunci avem o viață fără măreția lui Dumnezeu în ea, o viață fără continuitate în fericire sau fără fericire reală, pentru că fericirea noastră se termină…cu nefericirea…
 
Am privit la sfârșitul păcătoșilor, ne spune Domnul, și iată că el este groaznic. Fericirea lor, huzurul lor a ținut până la patul morții…De aici încolo doar cel Drept, doar cel curat, doar cel Sfânt se bucură…Până acum, cel Drept a părut urgisit…și nefericit…Însă adevăratul nefericit e cel păcătos, cel răsculat continuu împotriva Lui, cel fără pacea Sa în el.
 
Da, știu, nesimțirea e o „virtute” capitalistă!…
 
Cu cât ești mai nesimțit, mai rău, mai arțăgos…cu atât ești mai respectat, paradoxal…Iar dacă nu răspunzi cu rău, cu pumnii, cu vorbe de ocară…celui care te-a călcat pe coadă…ești considerat moale…nu tare…Tare fiind doar cel nesimțit, bădăranul, licheaua…
 
Deși adevăratul om tare e cel care nu se lasă impresionat de orice cuvânt sau nu devine laș la orice amenințare…omul de lume, fără minte duhovnicească, dimpotrivă, crede că tăria omului constă în răzbunarea lui, în sărirea imediată a țandării, în scandal, în impunerea cu forța…
 
Tocmai de aceea unii își upgradează muchii, și-i fac periculoși…pe măsură ce își lasă în paragină inima și mintea, care nu mai produc sentimente și gânduri ponderate, calme, înălțătoare…ci doar voința incendiară face legea…
 
Impulsivi și acrii în același timp.
 
Turbați și la mânie…și la poftă…
 
Dacă e în stare, de la un singur cuvânt, să îți dea în cap cu toporul…tot la fel e în stare să te violeze…dacă e aprins de poftă…
 
Se întâmplă prea repede…
 
Dacă îl vezi la televizor că spune că nu știe ce s-a petrecut cu el în momentul acela, de ce a violat sau a omorât…într-un anume fel are dreptate: pofta și mânia în el sunt mai puternice decât mintea lui și decât voința lui. Nu se mai poate stăpâni…pentru că e dominat, e condus…e robit de mânie și de poftă…
 
Și e condus…pentru că toată ziua își lățește irascibilitatea și aprinderea sexuală.
 
El lovește…mai repede…decât gândește.
 
El e un animal în călduri fără conștiința urmărilor. Adică te violează…și apoi se întreabă dacă era bine să facă asta…sau ce a văzut la tine…de te-a vrut…
 
Recunoștința însă, atât de rară și de profundă…pare de neregăsit…
 
Însă nu așa stau lucrurile! Pentru că și recunoștința stă în inimi și țâșnește din inimi cu putere…din inimi profunde și mari…
 
O carte teologică, literară, științifică scrisă/lucrată cu seriozitate, cu conștiința adevărului și a folosului ei e un gest de recunoștință. Recunoștință față de predecesori…și față de urmașii noștri…
 
Pentru că ne bucurăm prin asta de cei care ne-au precedat și ne-au hrănit și educat prin cărțile lor, adică prin munca lor de conștiință față de noi, urmașii lor…iar, pe de altă parte, dacă am primit bucurie…ne gândim să dăm și noi bucurie, să lăsăm bucurie urmașilor noștri, cititorilor noștri, prin care ei să își găsească sensul profund în istorie.
 
Cel care ne-a lăsat casa moștenire sau care ne-a facilitat un loc de muncă sau ne-a vindecat de boli trupești sau spirituale…sunt în noi ca persoane care ne-au ajutat în efortul nostru de înduhovnicire și de împlinire personală.
 
Recunoștința față de ei, față de oamenii care ne-au ajutat în vreun fel anume, fie el și foarte infim…nu înseamnă doar o sumă de gesturi, de scrisori, de mulțumiri…ci, în primul rând, o schimbare de adâncime a persoanei noastre. Pentru că bucuriile venite în viața noastră, ca și tristețile, durerile, ne afectează în mod integral, ne schimbă printr-un dinamism foarte fin al vieții interioare…și nu ne lasă la fel.
 
Când vorbim de recunoștința samariteanului…vorbim în primul rând de convertirea lui la credință. Pentru că, deși nu era drept credincios ca evreii, el înțelege în urma minunii cu el, la modul profund, că adevărata vindecare începe de la vindecarea sufletească, și vindecarea sufletească e bucurie.
 
Și el vine și cade pe fața lui în fața lui Hristos Dumnezeu pentru că era…bucuros. Pentru că numai cel bucuros, cel care trăiește bucuria duhovnicească a simțirii și a înțelegerii lui Dumnezeu în viața lui…Îl și laudă pe Dumnezeu.
 
Ceilalți s-au vindecat doar trupește…după cum mulți se împărtășesc cu Hristos în Euharistie…și nu simt nicio schimbare dumnezeiască în viața lor.
 
După cum au fost nesimțitori cei 9 evrei…suntem și noi, care ne împărtășim cu Hristos dar nu prea simțim că…devenim alții.
 
Iar când nu devii altul ești fariseu, ești în aparență ortodox, ești un om care înșeli prin aparențele tale, pentru că nu poți să îi înveți pe alții schimbarea continuă a credinței…dacă tu ești nereformat/neschimbat/neînduhovnicit…
 
Și iată cum ne întoarcem din nou la binomul inițial: nesimțirea pare peste tot, recunoștința pare a fi niciunde!
 
Însă nesimțirea pare a fi arhiprezentă (și este într-o anume măsură) tocmai pentru că ea este epidermică, la suprafață.
 
Recunoștința, ca fiică a credinței și a conștiinței drepte, e de adâncime, trebuie să cobori după ea, să o vezi din faptele oamenilor sau în inima lor, motiv pentru care trebuie să o punem în evidență pentru a ne înțelepți din exemplul ei sau pentru a ne umple de ea.
 
Iar eforturile iubitoare ale familiei, ale școlii, ale Bisericii, ale statului pentru noi, concretizate în tot acest cadru în care ne trăim viața ne fac să avem o anume raportare la țara noastră, la oamenii ei, la întreaga lume.
 
Dar pentru a ne da seama ce simțim față de țara, limba, trecutul, oamenii care ne-au punctat existența trebuie să facem excavații interioare, să coborâm în noi, în memoria și în sentimentele noastre pentru fiecare lucru în parte.
 
Și am început să simt ce înseamnă recunoștința această multiformă și profundă în momentul când am început să scriu jurnal și, mai apoi, când am început să îmi scriu memoriile.
 
Aceste două moduri de neuitare…prima, aproape zilnică, a doua: sintetică, mi-au dat să văd că dincolo de gâlceava zilei sau de sentimente tranzitorii…în noi însă, oamenii, evenimentele, lucrurile se sedimentează în alte ritmuri, aidoma ierburilor care cresc pe câmp…fără ca să le îngrijească nimeni dintre oameni…
 
Singurul lucru pe care îl avem de făcut e doar să constatăm și să vorbim despre vegetația recunoștinței din inima noastră, foarte luxuriantă, oricât de acri sau de echidistanți am vrea să fim.
 
Însă Evanghelia zilei ne conduce de la recunoștința teologică filantropică la recunoștința teologică teocentrică abisală, cea față de Dumnezeu. Iubirea oamenilor, reflectată în inima noastră, se înscrie în iubirea lui Dumnezeu reflectată în noi.
 
Numai pentru că Dumnezeu ne-a iubit mai înainte de a crea lumea și pentru că ne pregătește, pe fiecare clipă, o trecere spre și mai mult în viața noastră, tocmai de aceea putem să înțelegem iubirea oamenilor ca bucurie de Dumnezeu și ca bucurie față de semeni. Ca bucurie care împlinește, care umple, care ne face încăpători, care ne abisalizează experiența, care dă greutate enormă fiecărui gest al vieții noastre.
 
Iar în momentul când Domnul ne spune să dăm cu inimă bună sau să iertăm toate are în vedere această recunoștință de mare conștiință, această revărsare a noastră spre alții, care e plină de revărsarea slavei Sale în viața noastră.
 
În concluzie, nu nesimțirea e o forță, ci bunătatea inimii!
 
Dacă mârlănia și dilentatismul caracterologic ale cuiva ne pot înspăimânta până la greață, generozitatea și măreția inimii, adică gesturile de mare bunătate ne pot înspăimânta mintea până la dragoste imensă.
 
Iar adevărata forță e tocmai cea născută din aceste revărsări ale iubirii noastre față de alții, care pot duce până la gesturi de mare prietenie, de mare cutezanță duhovnicească față de noi.
 
Adesea, oamenii culturii văd în gestul lui Iuda un gest neașteptat…dar nu văd în fidelitatea celorlalți Apostoli niște gesturi de conștiință absolut înspăimântătoare prin măreția lor.
 
La fel, poți să îți pierzi mințile uitându-te la știri sau privind lumea în grabă, pentru că poți să ajungi la conștiința nefericită că nu mai sunt oameni integri pe pământul ăsta…ci sunt numai curve, numai lichele…
 
Însă în adâncul oamenilor există o altă realitate, care este sau nu mărturisită. Cei care se răzbună pe alții…se răzbună pe ei înșiși…și sunt slabii pământului…pe când cei care rabdă multe înjosiri, multe umiliri, multe nedreptăți…sunt tarii pământului, pentru că sunt plini de tăria lui Dumnezeu, de slava Sa adică.
 
Și samariteanul convertit, care trebuie să fie emblema noastră, și-a schimbat, prin recunoștință, slăbiciunea în tărie, în putere. Puterea lui s-a umplut de puterea Domnului, de harul Său, pentru că a recunoscut că mintea și inima și voința noastră trebuie să se conducă după poruncile Lui și să nu se manifeste la întâmplare, dezorganizat.
 
El a aflat că puterea duhovnicească se dobândește împlinind poruncile lui Dumnezeu, pentru că poruncile Lui sunt normalitatea noastră. Amin!
 
 Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
Sursa:teologhie.net

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments